Supraviețuim. O întreagă mașinărie globală s-a pus în mișcare pentru a ne asigura că da, supraviețuim. Dar nimic mai mult.
De la începutul anului ni se repetă, sistematic, răstit, amenințător, că viața noastră nu va mai fi la fel. Există o boală. Așa cum există mii de alte boli. Iar boala asta poate ucide. Așa cum pot ucide mii de alte boli. Doar că boala asta e mult mai fioroasă decât altele, ni se spune. Ni se repetă. Ni se arată. Orice informație care contrazice teza asta e suprimată, orice dezbatere e eliminată, orice tentativă de proces rațional e imediat sufocată.
Nici nu e important cât de severă e boala, cât de mare e primejdia reală. Obediența totală e importantă. În numele supraviețuirii, care a devenit mai importantă – ni se spune – decât viețuirea. Apoi observăm că toți cei care (putem în mod rezonabil presupune) știu exact care e situația reală cu acest fioros virus nu dau doi bani pe marea primedjie. Nu se simt obligați nici la distanțare, nici la portul măștii. Decât dacă sunt văzuți. Dacă se filmează. Dar boala există. Covârșitoarea majoritate a celor care au trecut prin ea au depășit-o așa cum se depășește orice gripă sezonieră. Dar mulți sunt convinși că au fost încercați de o cumplită primedjie. Pentru că așa li s-a spus. Pentru că s-au cheltuit eforturi colosale pentru a se construi o astfel de percepție, în care ignori ce ți se întâmplă, dar te raportezi la ce ți se spune.
Nici nu e important dacă și cât de severă e molima pe care o traversăm, iată de nouă luni. Purtând mască, stând izolați, renunțând la drepturi elementare. Și nimic nu s-a schimbat. Oameni se îmbolnăvesc, apoi se fac bine. Unii, puțini, vulnerabili, se prăpădesc. Așa cum s-a întâmplat mereu.
Ne începem ziua întrebându-ne unii pe alții ce mai avem voie și ce nu. Azi avem voie să ieșim din casă? Să ne îmbrățișăm e sigur interzis. La postul public de radio e repetat cu insistență un mesaj prin care suntem somați să evităm îmbrățișările. De sărut nici nu poate fi vorba. Nici să ne arătăm chipul nu avem voie. Zâmbetul e, în anumite condiții, îngăduit, doar să fie ascuns sub mască.
Supraviețuim. Tot mai deprimați, cu ochii afundați în orbite, cu chipuri cenușii. Ne privim unii pe alții cu ură sau cel puțin cu suspiciune. Ăla are masca bine pusă? Dar ăla? Dacă nu, să-i facem poză, să-l raportăm, să-l belim! Huo! Ăla cu masca trasă prea jos e de vină. Din cauza lui e totul! Criza mondială e din cauză că fata de la non stop nu și-a acoperit nasul cu masca. Trebuie amendată, scuipată, bătută, ucisă! Din grijă față de semeni.
E frig. Poate avem voie să ne vedem, de Crăciun. Poate ne vor da voie. Nu cred că ne vor da voie să ne îmbrățișăm. Dar sigur ne dau voie să votăm. Pentru că așa e normal, pentru că viața noastră se rezumă la ce ne dau ei voie. EI. Trebuie completată o hârtie. În care spui ce ai de gând. Care e traseul exact pe care te deplasezi. Ca să ai voie.
Unii mor. Trebuie să ceri voie ca să mergi la înmormântare. Că înmormântarea nu e vot. Nici la școală nu e voie. Că nu e voie. E important. E necesar. Pentru a supraviețui. Dar nimic mai mult.
Și supraviețuim. Scrutându-i vigilent pe cei din jur. Hei, masca pe nas! Ferindu-ne de îmbrățișări. Dându-ne coate, pentru că strângerea de mână e mare primedjie. Așezând între noi ziduri de plexiglas și munți de irațională frică.
Supraviețuim. Pentru că asta e voie. Dar nimic mai mult.
