Atunci când a început nebunia globală a interesantei pandemii care a produs mai multe victime printre cei neatinși de ea, citeam despre felul în care reacționau oamenii de prin diverse locuri ale lumii în fața noii realități.
Din Statele Unite (și nu doar) veneau imagini cu supermarketurile luate cu asalt și încăierările pe sulurile de hârtie igienică. Imaginile erau edificatoare. Rafturi goale, oameni nervoși, puși pe harță, gata să se calce în picioare pentru un sul în plus de hârtie igienică. Pentru că se anunțau vremuri complicate, iar oamenii ăia voiau să se asigure că pot purta de grija a ce au ei mai drag pe lume.
Și la noi se goliseră rafturile. De drojdie. Mărturisesc, era cumva înduioșătoare această expresie a spaimei tradusă într-o febrilă frământare a aluatului. Milioane de gospodării, din care multe, poate, lipseau, aveau de grijă să nu lipsească pâinea. Nu știu cât aluat se va fi frământat în perioada aceea, câtă dospire va fi codoșit vrednica drojdie, dar tăcuta îndârjire întru pâine a românilor avea în ea un soi aparte de noblețe.
Reducând ecuația la datele sale fiziologice esențiale era vorba de două școli de gândire: una care se îngrijea de cur, alta de umplerea mațului. Dar era ceva mai mult acolo.
Nu cred că există produs mai banal și mai facil de procurat decât pâinea. Într-o uimitoare varietate, gata feliată, în pungă de plastic sau de hârtie. Ultra-mega-hipermarketurile produc pâine proaspătă. Supermarketul din colț coace și el pâine. O găsești și la prăpăditul non-stop de la parter. Dar atunci când sunt semne că vremurile devin grele, românul alege să nu mai aștepte de la altul și să aibă siguranța că, într-un anume fel, își poate purta de grijă. Fie și reducând asta la frământatul aluatului.
Acum vreo 25 de ani, la Viena, m-am împrietenit cu un proprietar de mic hotel de familie. Trăgeam la el în mod regulat și mai umpleam câte o seară stând la un șnaps și un taifas. În una din seri m-a întrebat despre curioasa, pentru el, apetență a românilor pentru pâine. Băgase de seamă, la micul dejun, că atunci când sunt români pe acolo pâinea se isprăvește mult mai repede. N-am știut ce să-i răspund, așa că am încropit o teorie care împletea metafizica raională cu observația empirică. Răspunsul nu m-a satisfăcut nici pe mine, nici pe amabila mea gazdă, care avea propria teorie. Esticii, spunea el, lărgind domeniul de referință, par ancorați de repere mai solide, fundamentale. În vreme ce hrana, pentru ei vesticii, a devenit un festival, vizitând vaste și variate teritorii, noi, ăia din est, păstrăm reperele esențiale: hrana începe cu pâinea. Cumva reușise să introducă, în savanta lui teorie, și legătura mai robustă cu religia a noastră, a “esticilor”. Nu îmi mai amintesc detaliile; la vremea aceea am privit totul ca pe un taifas de însoțire a șnapsului și nimic mai mult.
Acum ceva vreme am scris, aici, într-un editorial, despre hărnicia celor care la parterul blocului meu au deschis o brutărie cumsecade. Lăudam destoinicia lor și regretam că pâinea lor nu e mereu pe gustul meu. Nu știu cum (deși am bănuieli), dar textul meu le-a căzut sub ochi. Și am primit un sms de la ei. Spre marea mea uimire, nu erau deloc supărați că nu găseam mereu pâinea lor pe gustul meu. Spunea așa: “Vă mulțumim, domnul Dan, că v-ați gândit la noi! Să știți că vom scoate un sortiment de pâine cu drojdie, care sperăm să vă placă!”. Și l-au scos. Și mi-a plăcut. Și le-am spus asta. Nu am văzut pe chipul lor nici fudulie, nici prostească satisfacție. Doar mulțumirea că mi-au putut da pâinea de care aveam nevoie.
În lumea asta tot mai greu de înțeles, în care tot mai greu ne găsim măsura libertății și tot mai greu ne înțelegem rostul, noi, cumva, am reușit să păstrăm câteva repere fundamentale, care ne fac suportabile multele cusururi. Iar un astfel de reper e pâinea: suntem mâncători de pâine.
