Titlul e bun, nu? Plastic de calitate, foarte jurnalistic, suav ca o varză pe rogojină. E, deci, optim. Acum să vă explic cum am ajuns la concluzia asta.
Mi-aș fi putut propune să scriu, la început de an, despre lucrurile notabile din mass media și industria de divertisment (adică ceea ce ne interesează cu precădere pe acest site) în 2020. Și a venit titlul ăsta, delicat ca un buchet de gladiole de plastic într-o vază-pește de sticlă. Descrie perfect nu doar starea media în general, ci chipul noii lumi, care a fost plăsmuită în vreme ce noi erm încuiați în casă.
Originalitatea, creativitatea nu mai reprezintă o preocupare. Industria divertismentului, presa au funcționat întotdeauna ca subtile instrumente de propagandă. Chestia cu subtilitatea a fost, între timp, abolită. Dacă până mai ieri mesajul “oficial” era inserat cu grijă, strecurat în subtext, astfel încât valoarea de divertisment a produsului cinematografic, să spunem, să nu fie afectată semnificativ, astăzi nimeni nu își mai bate capul cu astfel de scrupule. Știe sau nu, vrea ori ba, azi, consumatorul de divertisment plătește pentru a fi expus la mesaje trântite cu ostentație, fără un minim efort de disimulare, fără o măcar măruntă zbatere creativă.
Până la apariția Netflix, filmele puteau fi impărțite în mai multe categorii. Meritul popularului serviciu de streaming este acela de a fi redus totul la trei categorii: filme proaste, foarte proaste și de-a dreptul cretine. Iar rețeta, așa cum arată datele, e una de succes.
Presa, sufocată de explozia social media, a fost silită să constate că orice efort de adaptare la realitatea impusă de mutarea distribuției informației online este anulată de explozia colosală a marilor servicii globale. Google sau Facebook nu generează conținut, dar sunt marii beneficiari ai creației de conținut. Publicul a fost obișnuit cu ideea că nu trebuie să plătească pentru această creație, acceptând în schimb să fie expus la o cantitate crescută de publicitate. Afacere din care cîștigă atât publicul, dar mai ales giganții IT. Singurii lăsați deoparte sunt creatorii de conținut, care, colac peste pupăză, se văd puși în situația de a face bizare giubușlucuri pentru a nu se vedea suprimați tocmai de către coloșii internetului.
Pandemia, marele subiect al anului trecut, a fost un foarte bun test. Primul și cel mai evident obiectiv al testării a fost obediența cetățenilor. Iar răspunsul a fost mai mult decât încurajator. Cel de al doilea a fost docilitatea mass media. Trebuia determinat care sunt instituțiile de presă dispuse să renunțe la orice abordare critică, la orice judecată rațională, în schimbul supraviețuirii. Iar răspunsul, din nou, a fost încurajator. Nu pentru noi, desigur. Odată stabilite canalele “acceptabile”, loiale necondiționat poziției oficiale, a putut începe programul de suprimare a “nesupușilor”. Ne apropiem de momentul în care vom împlini un an de la anunțarea apocalipsei. Un an de agresivă campanie de înfricoșare. Apocalipsa n-a venit, dar societatea a fost profund schimbată. Și e doar începutul.
Dacă e să vorbim despre politică, din nou, vom nota că și în această privință am avut parte de o lămurire a lucrurilor. Fie că am privit spre alegerile de la noi, fie că am aruncat o privire la prezidențialele de peste ocean, a devenit limpede că minima preocupare pentru formalitatea salvării aparențelor a dispărut. Legătura dintre mecanismul electoral și accesul la putere, a devenit acum limpede pentru oricine, nu există. La fel de limpede a devenit faptul că punctul real de concentrare al puterii nu mai e în zona politicii.
Am ales ca, vreme de vreo două săptămâni, să reduc consumul de curent electric. M-am ținut departe de televizor sau internet. M-am întors între cărți. Cele la care scriu, cele care se așteptau citite. Revenirea a fost mult mai solicitantă decât mă așteptam. E dificil de explicat, așa că nici nu am să încerc. Ceea ce am înțeles, totuși, e că refugiul acesta vremelnic e o erezie pe care nu știu când și dacă mi-o voi mai putea îngădui. Am revenit și am redescoperit continentul de degete mari ridicate a “like”, ținutul haștagurilor și tot mai numeroasele “reguli ale comunității”, pe care nu comunitatea le-a stabilit. Și am priceput că, de acum, chestia asta se va numi viață.
