Mai țineți ultimul episod din “Lost”? Sau, mai recent și mult mai elcvent, uriașul fâs care a fost finalul “Game of Thrones”? Amândouă seriale de succes, care, la momentul respectiv, păreau să revoluționeze televiziunea. Povești întinse pe zeci de episoade, o amplă dezvoltare narativă, un uriaș efort de definire a unor personaje, totul fâsâit într-un final haotic, chinuit, lipsit de sens. Asta se întâmplă, acum, și cu președinția lui Trump.
Scenele de ieri seară, de la Washington, nici nu m-au uimit, nici tulburat. Era un acut sentiment de deja vu. Văzusem edițiile anterioare ale producției. La Kiev. La București. Și acolo tot americani erau implicați. Mai puțini, mai cu fereală. Alte vremuri. Conversația din social media, intensă și răstită, încerca să identifice vinovați pentru ceea ce se întâmpla: Trump, susținătorii lui Trump, infilitrații ANTIFA. De parcă acum descopeream formula, de parcă acum vedeam pentru prima dată o astfel de ispravă. Producătorii show-ului, nevăzuți, dar dibaci, erau aceiași care conduseseră și repetițiile de la Kiev sau București.
Mass media, previzibil, s-a grăbit să sară la gâtul lui Trump, socotit singurul mare vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat ieri seară. Iar de data asta aveau, în parte, dreptate. Nu e nici singurul, nici marele, dar Trump e într-o bună măsură vinovat pentru cele întâmplate. De ce? După patru ani de permanentă defensivă, după niște alegeri despre care știa că vor fi mânărite, dar degeaba, era limpede sau ar fi trebuit să fie limpede că nu are niciun control. Trebuia să știe, atunci când, insistent, și-a chemat susținătorii la Washington, că nu are niciun control asupra a ceea ce ar putea urma. Dacă nu a realizat, dacă nu a știut asta, atunci e inept. Dacă a știut, dar și-a asumat riscul, e iresponsabil.
Speranțele pe care mulți și le-au pus (pot fi numărat printre ei) la venirea lui Trump n-au fost altceva decât o formă de auto-amăgire. Ideea unui lider neconvențional, din afara sistemului, care vine și face curățenie, era, să admitem, seducătoare. N-a făcut nicio curățenie. Au fost patru ani de permanentă defensivă. De ce? În parte pentru că, acolo, sistemul e mult mai puternic decât Casa Albă, dar nu numai. Pentru că s-a înconjurat de rechini neocon care aveau propria agendă (de la Bolton și Pompeo la Pence). Pentru că s-a bizuit prea mult pe povețele ginerelui său. Pentru că lipsa lui de cultură politică l-a împiedicat să înțeleagă care e diferența dintre un discurs dezlânat și mecanismele instituționale reale cu care ar fi trebuit să opereze.
Totuși, Trump are meritul de a fi dizolvat aparențele. Sistemul, în mandatul lui, a fost silit să lase deoparte orice subtilitate, orice precauție sau tentativă de salvare a aparențelor. Presa a fost, în mod evident, cel mai teribil lovită de coliziunea cu Trump. Credibilitatea pierdută în acești ani nu va mai avea cum fi refăcută.
Creșterea extraordinară a puterii coloșilor internetului s-a petrecut sub mandatul lui Trump. Dincolo de răsteli și indignări – pe care, merci, le putem produce și noi – nu a fost capabil să miște nimic în această privință. Uriașa afacere numită pandemie s-a petrecut sub nasul și cu complicitatea lui. În fine, scandaloasa fraudă electorală despre care, întemeiat, vorbește, s-a petrecut tot sub mandatul lui. De un an de zile tot vorbea, anunța că vor exista astfel de nereguli, dar nu a fost în stare să facă nimic pentru a împiedica mașinăria.
Istoria va trebui, totuși, să rețină că și-a dus războaiele în interior. Spre deosebire de covârșitoarea majoritate a președinților americani, nu a început noi războaie, reușind să reducă implicarea militară americană de pe unele fronturi. Atât cât a fost lăsat.
Susținătorii lui au investit în el speranțe, de multe ori, nerealiste. Narcotizați de un discurs de multe ori incoerent, dar care promitea lucruri grozave, au ajuns să caute hrană pentru speranță în tot felul de bizare teorii ( de la Q Annon, care îi asigura că un mare și deștept scenariu e în mișcare la alte bazaconii care implicau extratereștri sau cine mai știe ce bazaconii). O anume rezistență la o formă agresivă de globalism, pe care Trump părea să o manifeste, a născut nădejdea că ar putea opri tăvălugul. Azi, pro-globaliștii, în cea mai bizară expresia a lor (Biden, Harris, Ilhan Omar, Pelosi, Ocasio Cortez), au tot: Casa Albă, Cameră, Senat. Tăvălugul ia viteză.
Trump – și ca el mulți alții – nu a înțeles forța sistemului. Nu a înțeles că nu poți câștiga confruntându-te cu el, ci inserându-te în el, luându-l, pas cu pas, în stăpânire.
Ceea ce va urma nu are legătură nici cu decrepitul Biden, nici cu cea care, foarte probabil, îl va înlocui în câteva luni, Kamala Harris. Nici cu noi. Diversiunea Trump ne-a oferit un necesar răgaz în care să înțelegem și să acceptăm ce urmează. Cu masca pe față. filmându-i și reclamându-i pe cei care nu se supun. Acum se întâmplă.
Trump pleacă de la Casa Albă nu pentru că alegerile au fost pline de nereguli. Nici pentru că a fost trădat ori pentru că l-a lucrat sistemul. Ci pentru că vremea în care puterea sau aparența puterii își aveau sediul acolo s-a dus. Puterea acum e în alte locuri. Multe. Casa Albă a rămas doar un dormitor uriaș, bine păzit.
Finalul de mandat, din nefericire, e lamentabil. Sigur că Trump nu avea cum își recunoaște înfrângerea – justificat ori ba. Sigur că nu e genul de maimuțoi care să stea frumos și să bifeze ceremonialul iluzoriei tranziții. Dar putea găsi sau putea fi ajutat să găsească o ieșire demnă. Spectacolul de acum e orice, dar nu o expresie a demnității.
Concluzia tristă a întregii sordide povești ne privește. Pentru că ceea ce urmează ne privește. Și am înțeles că voturile noastre nu mai contează, dar avem datoria de a participa la ceremonia electorală. Pentru că am înțeles că avem voie să respirăm doar prin mască și să vorbim doar dacă nu-l deranjăm pe Zuckerberg. Pentru că, unii dintre noi, am găsit potrivit să găsim un ultim sediu al speranței într-un personaj precum Trump. Alternativa, da, era odioasă. Dar acum, în sfârșit, putem înțelege că atunci când opțiunile pe care le avem în față sunt detestabile, de fapt, nu avem nicio opțiune. Și aici suntem.
Thomas Jefferson spunea că atunci când statul se teme de cetățeni e semn că democrația funcționează. Atunci când cetățenii se tem de stat, e o problemă. Iar cetățenii, azi, se tem. De stat. De Zuckerberg și Dorsey. De cei cu mască. De cei fără mască. De cel de alături. Și de aici încolo problema nu mai e Trump.
Cum spuneam. Ultimul episod e important. Daeneris o ia razna, foc și pârjol. Bran devine rege. Bran! Ăla paralizat, ăla care a fost bengă vreme de opt sezoane.
