Libertatea, mai amplă sau mai înghesuită între șipcile rânduielii, mai lăbărțată sau mai plăpândă, a fost vreme de sute de ani măsurată, ponderată sau de-a dreptul îngrădită de norme, de morală, de reguli impuse de o societate mai bine sau mai strâmb așezată. Istoria pe care, cu pas mai săltat sau mai anevoios, a străbătut-o umanitatea cunoaște destule popasuri în care libertatea era doar o năzuință. Nu ne-ar face niciun bine să idealizăm trecutul.
Dintotdeauna au existat răzgâiați ai sorții care s-au socotit îndreptățiți să ne spună ce ne este îngăduit și ce ba. Căpățâni împodobite cu vreo coroană, oameni ai bisericii sau făuritori de fantasme, ori nărozi îmbogățiți, toți aveau a ne spune unde începe și unde ni se isprăvește libertatea. Regulile astfel născocite existau nu pentru a ne face nouă traiul mai suportabil, ci pentru a păzi bunăstarea și privilegiile lor. Iar capetele se plecau, spinările se încovoiau și pâinea obidei, acră și prăfuită, era mestecată în tăcere, fără crâcnire. Până când apăsarea era prea grea și se pornea răzmerița.
Atunci când răzmerițele au început să fie tot mai frecvente, tot mai violente, s-a mai slăbit puțin lațul. Îndeajuns cât să domolească furia, nu mai mult. Modernitatea a părut să promită o schimbare radicală: cei privilegiați rămâneau stăpâni, văzuți sau nevăzuți ai lumii, dar nouă, celorlalți ni se îngăduia să ne bucurăm de iluzia libertății și aparența unei relative prosperități. Aveam voie să avem gânduri pe care să le putem rosti, truda noastră era răsplătită îndeajuns de generos încât să ne putem cumpără lucruri care să fie ale noastre – lucruri de care aveam sau nu aveam nevoie, dar care, odată cumpărate, îi mai îmbogățeau puțin pe stăpâni.
Vreme de niște generații am început să credem că umanitatea a ajuns la o nouă vârstă, trăiește o nouă etapă. Contractul social ne garanta aparența drepturilor și ne promitea oportunități. În schimb, aveam îndatorirea de a accepta că e doar o aparență, doar un provizorat, iar ei renunțau la ostentația puterii, mutându-și camerele de consiliu departe de ochii noștri. Prea repede am uitat că era doar o aparență și am început să socotim că aceasta este noua și de neclintit rânduială. Am socotit că un ciob măcar din lumea asta ne aparține și nouă. Și – lucrul cel mai grav – am socotit că ni se cuvine și că ceea ce am căpătat nu ni se poate lua. Greșeam. Oh, cât de rău greșeam.
Ne-am repezit ca bezmeticii, cu un entuziasm de-a dreptul prostesc, în toate lațurile care ni s-au întins. Mai întâi am descoperit internetul și tehnologia modernă a comunicațiilor, socotind că lucrurile acestea vin să împodobească uriașa libertate pe care o credeam pogorâtă pentru noi. Apoi ne-am aruncat cu totul în năstrușniciile născocite anume pentru a ne lua mințile, dar care atât de frumos erau numite social media. Brusc am descoperit că tot ce spunem e bine păstrat undeva. Că fiecare clipă, pe care cu inconștiență o atârnam într-o fotografie sau un mesaj, fiecare pas, fiecare gând, fiecare rostire ne sunt inventariate, măsurate, evaluate. Și că nu noi, nu ceea ce numeam buna creștere determină ce e îngăduit și ce nu. Nu. Acum exista o lege mai presus de orice: regulile comunității!
Regulile comunității, cea mai de netrecut și mai severă adunare de norme. Nu fusesem consultați la alcătuirea lor, nu fusesem întrebați, nu aveam a ne da cu părerea. Există, au stabilit unii nevăzuți, și le suntem lor supuși. Regulile acelea au existat mereu – ni se spunea – doar nu le-am dat atenție. Și nu le-am dat. Pentru că, o vreme, am fost încurajați să ne credem liberi fără de limite, am fost îndemnați să renunțăm la buna cuviință, să ne dăm arama pe față, să uităm de cele mai elementare reguli de auto-control, pentru că pășisem pe teritoriul virtual al libertății absolute. Devenisme prizonieri ai acestei năluci, incapabili să mai distingem între existența noastră reală și fantasmele noii lumi. Atunci am descoperit ce înseamnă regulile comunității. Și astfel am descoperit că regulile sunt cele pe care le decid ei, cei despre care uitasem, cum le decid ei și se aplică, așa cum a fost mereu, când și cum vor ei. Am descoperit că nu mai putem vorbi despre ce se cade și cum se cade, ci despre ce ne îngăduit, cum ne e îngăduit. Pasul următor a fost simplu.
Iar pasul următor a fost revenirea la lumea reală. Acolo unde ne așteptau noile reguli ale comunității, ticluite în vreme ce noi trăiam narcotizați în lumea fantasmelor. Iar noile reguli spuneau când avem voie să ieșim din casă, în ce avem voie să credem, cum, când și cât să respirăm. Și, precum în lumea virtuală, am acceptat că așa e bine, că regulile astea există pentru a ne proteja, pentru a ne… Uitasem. Regulile astfel născocite existau nu pentru a ne face nouă traiul mai suportabil, ci pentru a păzi bunăstarea și privilegiile lor.
Iar azi suntem aici. Nu mai știm, cum știam cândva, care sunt lucrurile îngăduite și care nu. Așteptăm să ni se spună, pentru că se schimbă de la o zi la alta. Și să ne supunem. Pentru că doar așa ne e îngăduită viețuirea. O vreme.
