Există, pretutindeni în jurul meu, o inargumentabilă vehemență a expresiei. Nu există subiect despre care să nu se poată vorbi răstit, nu există temă care să nu producă suave indignări, iritate vociferări sau, în cel mai fericit caz, perplexități colective sincronizate eficient prin intermediul comunicării online. O bizară euforie a rostirii pare să anuleze orice precauții logice, orice timidități ortografice sau bâjbâieli gramaticale. De parcă am devenit cu toții niște terminații nervoase repede excitabile, conectate la un uriaș organism a cărui singură funcție e o neîncetată vociferare.
Evaluarea obiectivă, procesele raționale, minima cumpătare, altfel spus tot ceea ce presupune o minimă igienă a gândirii nu merită nicio considerație. Principiile pot deveni, simultan, argumente ale unei robuste intransigențe sau accesorii inutile de care te poți lesne dispensa. Tipul acesta de abordare reprezintă o autentică școală de gândire. În liceele sau universitățile americane există concursuri de dezbateri în care este măsurată vrednicia cu care competitorii apără o anume idee, un anumit principiu. Pe bază de tragere la sorți. Juriul nu trebuie să evalueze convingerile, credința autentică, dimpotrivă, se punctează doar atunci când concurenții probează o solidă capacitate de a depăși orice principii, orice scrupule morale, afirmând cu apăsată rostire lucruri în care nu cred, apărând cauze care nu doar că nu sunt ale lor, dar care intră în coliziune cu ceea ce gândesc ei.
Destinul ministrului sănătății, Vlad Voiculescu, a devenit subiect de gâlceavă publică. Personajul e bizar. Nu e limpede la ce se pricepe, dacă are vreo meserie, există discuții despre traseul său școlar, pe scurt, domnul cu pricina, ca atâția alții dornici de înalte dregătorii, e expresia perfectă a neantului zogomotos. Competențele sale sunt incerte, experiența mediocră (în propriul CV se laudă că ar fi lucrat pe la niște bănci), onestitatea e discutabilă, omul are toate datele impostorului gălăgios. Ba era recomandat ca cel mai bun candidat la primărie posibil, ba reclama nu știu ce altă dregătorie. În cele din urmă a fost proptit la Ministerul Sănătății. În baza căror calități, a căror competențe? Bula. Nimicul zornăitor care este are o calitate esențială pentru vremurile în care trăim: băltoaca din care provine produce bulboci, care bulboci, transferați online, devin bule. Iar bulele sunt importante. Dacă bulele mai sunt și competent coordonate de epoleți, cu atât mai bine.
Atunci când sub mandatul unui ministru se petrec nereguli, acel ministru demisonează. E o regulă simplă, care nu ține de democrație, ci de bun-simț. Firește că nu ministrul, nu demnitarul e direct responsabil, nu lui i se pot întotdeauna imputa vinovății directe, dar e o formă de decență, de asumare bărbătească a unei responsabilități, un mod de a garanta cetățenilor că responsabilitatea politică nu e doar gargară. Așa s-a întâmplat după Colectiv. A venit apoi incendiul de la Piatra Neamț. Nimic. Acum un nou incendiu, într-un alt spital. Nimic. Schi.
Refuzul de a demisiona al dornicului de funcții e o opțiune personală. Care, desigur, atestă o anume relație cu ceea ce numim bun-simț, o certă despărțire de decență și mai ales incapacitatea asumării unei responsabilități. Repet, nu e vorba de o culpă directă, ci de responsabilitate. Te-ai fi așteptat ca primii care să solicite, să-i recomande un astfel de gest să fie susținătorii săi, insurgenții de loisir, traficanții de principii care solicitaseră, violent, astfel de demisii într-o situație anterioară comparabilă. Dar, cum am spus deja, principiile devin în astfel de situații accesorii de care te poți dispensa fără mari ezitări. Regulile decenței sunt abrogate, intră în vigoare regulile cârdășiei de bulă. Așa au apărut strașnicele dovezi de solidaritate cu domnul, încă, ministru al sănătății. Firește, răstite, vehemente, apelând la tradiționala intransigență selectivă care îl exonerează pe domnul respectiv de orice responsabilitate, dar care transferă camioane către oricine îndrăznește să articuleze ceva despre bravul ministru.
Dincolo de tribalismul primitiv, poate supraviețui teoria că există realizări notabile, competențe excepționale care argumentează susținerea de care se bucură domnul Vlad Voiculescu. Nu e cazul. Forța bulei e unicul, suveranul criteriu.
Rezidenții bulei sunt, neîndoielnic, virtuoși apărători ai dreptății, principiilor și adevărului. De unde știu? O spun chiar ei. Dacă nu ne mulțumim cu ce spun și privim către ce se petrece, lucrurile nu mai stau deloc așa. Descoperi că vitejii cavaleri ai justiției sociale nu apără principii, ci gașca, că agățarea lor de o cauză sau alta nu ține de trăirea intimă, de convingeri, ci sunt simple exerciții de branding, necesare poziționări în interiorul bulei și nimic mai mult.
Lumea de azi, ce banalitate, nu mai seamănă deloc cu cea de acum niște ani. Solidaritatea a fost abrogată și în locul ei a fost instalată, cu mare pompă, cârdășia. Discreția, decența, modestia au devenit veritabile semne de slăbiciune, în vreme ce tupeul, obrăznicia sunt virtuți care impun adânc respect. Principiile, valorile morale nu mai interesează, pot fi, cel mult, utile ca bețe de zgândărit gardul bulei vecine. Din când în când mai arde câte un spital, mai mor niște oameni. Un hashtag și gata.
Important e că ne continuăm călătoria. Înghesuiți în vagoane, cu măștile pe față, încercăm să distingem ceva prin geamurile aburite. Cine știe, poate într-o bună zi, cineva ne va spune care e destinația. Important e că ne continuăm călătoria.
