Atunci când, în cadrul unei ofensive de expansiune globală, cei de la Netflix au început să își ofere serviciile și în România, am luat-o ca pe o veste bună. Aveam acum posibilitatea de a mă bucura de divertisment online în condiții civilizate. Adică legal, contra unui tarif plătibil lunar, mi se promitea că voi avea acces la producții de top, traduse profesionist, livrate în condiții decente.
Exista deja HBO GO, dar catalogul lor era destul de redus (deși populat cu titluri importante) și începuse să mă agaseze insistența cu care era promovată acolo agenda LGBTetc. Nu era și nu este vorba despre homofobie sau ceva de genul ăsta. În doze adecvate pot tolera multe, dar acolo dozajul o luase grav razna.
Netflix părea o chestie serioasă. Doar ei erau cei care produseseră “House of Cards”, serialul ăla fenomen care spunea lucruri care nu prea mai fuseseră spuse, așa cum sigur nu mai fuseseră spuse. Așa că, repet, suna ca o veste bună.
Și a venit ziua primului contact. Inițial oferta era modestă. Un catalog nu foarte bogat, multe dintre producțiile care m-ar fi interesat nu erau disponibile pentru România, cele disponibile erau prea puțin sau deloc interesante, dar era un început. Am presupus că lucrurile vor evolua. Și au evoluat.
Azi catalogul e, neîndoielnic, mult mai bogat. Adică există mult mai multe titluri disponibile. Cu toate astea, am decis să mă lipsesc de serviciile lor. Iată de ce:
1.Mult, mult, mult prea woke
Înțeleg că patronatul, cei din echipa Netflix au anumite opțiuni, simpatii, preferințe sau cum naiba alegem să le mai spunem. Să le fie de bine. Și eu am. Și sunt diferite. Ceea ce e absolut ok. Diferența e că eu nu încerc să le bag lor pe gât ideile mele, contra unei sume plătibile lunar.
Contractul meu cu Netflix, așa cum îl înțelesesem eu, era formulat în următorii termeni: eu plătesc o sumă lunară și mi se oferă la schimb divertisment. Simplu și clar. Nu am fost, nu sunt și mă îndoiesc că voi deveni interesat de o afacere în care să plătesc pentru a fi expus la toate exagerările ideologiei woke.
Sigur, am opțiunea de a ocoli acele titluri care mă scot din pepeni și a mă limita la ceea ce mă interesează cu adevărat. Problema e că, dacă aș face asta, din oferta Netflix nu mai rămâne nimic. Doar câteva producții hollywoodiene mai vechi, deja văzute și revăzute, care sunt deja, în bună parte, disponibile la HBO GO (pe care îl am în continuare în pachetul de la cabliști).
Inserarea mesajelor care promovează o anume ideologie ar fi suportabilă dacă ar fi, așa cum i-am zis, inserare, nu o ostentativă trântire în față. Pentru că asta e marea problemă cu majoritatea producțiilor “originale” Netflix: ostentația. Nu există nici cea mai mică strădanie de a găsi o justificare narativă coerentă pentru inserțiile woke. Pare că există o regulă acolo: atâta conținut LGBTetc., atâta feminism grotesc, atâta diversitate etnică, atâta mesaj anti-albi și, dacă mai e loc, hai, fie, și ceva poveste.
Pot digera toate grozăviile astea dacă sunt administrate inteligent, în doze adecvate. Atunci însă când e doar ostentație, când valoarea de divertisment e nulă, cea artistică n-a existat niciodată și e doar o înșiruire de diapozitive care are exclusiv menirea de a permite livrarea unei ideologii, atunci mă lipsesc.
2.Producțiile “originale”
Am vorbit la început despre “House of Cards”. Am vrut să îmi imaginez că acela e standardul pe care și-l propune Netflix. Greșeam. Greșeam rău. Adevăratul standard Netflix e jos, mult, mult mai jos.
Netflix mizează pe producția industrială, așa că acolo nu mai operează niciun flitru. Regula e simplă: un scenariu scris de un diletant cu ifose, un regizor care să nu pună presiune pe buget, o distribuție de austeritate, dar care să bifeze la capitolul diversitate, inserții abundente de mesaje woke, ceva post-producție și gata.
Povești dezlânate, spuse greoi, cu stângăcie, care ar putea fi expediate în 90 de minute sunt lăbărțate în insuportabile seriale de câte 10 episoade. Comediile nu trebuie să aibă umor, ci diversitate. Așa că Netflix te răsfață cu o colecție de prostii plicticoase, în care niște plicticoși se scălămbăie în timp ce mai bifează puțin la capitolul woke. Netflix a inventat și o categorie specială: comedii vulgare. Vulgare, da. Comedii, meh.
Apoi ar trebui pomenită categoria producțiilor europene. Sună promițător, nu? Nu e. Cu mici excepții sunt rahaturi plicticoase, lăbărțate, pretențioase, care nu spun absolut nimic. Genul “scandinavian dark crime” e hiper-reprezentat, repetând aceleași clișee, aceleași prostii plicticoase. Pe lângă ele mai sunt câteva producții mediocre, dar, din nou, foarte woke.
O notă aparte ar fi putut face “Black Mirror”. Serial produs inițial și preluat, ulterior, de către Netflix. Iar asta se simte. Pentru că după preluarea de către gigantul american totul s-a schimbat. Nu în bine. Chiar dacă unele episoade păstrează idei originale, interesante, promițătoare, împachetarea tipică Netflix le transformă în glumițe demne de Nickelodeon.
3.Traducerile
Aici e jale mare. Mare. Covârșitoarea majoritate a traducerilor pare a fi realizată de către unii care nu înțeleg limba engleză și vorbesc/scriu prost limba română. Dar sunt fericiți că pot înjura la greu, fără perdea și fără rost – ăsta fiind, pentru mințile plăpânde, semn de grozavă emancipare.
Mai întâi sunt agramații care traduc “nu poți fii fericit dacă nu” sau care traduc “a sound advice” drept “un sfat sonor”. Sau care îți spun că “v-a veni și momentul când”. Sau care traduc “bill of rights” ca “drepturile lui Bill”.
Apoi sunt neaoșiștii. Ardeleni, de bună seamă. Și țin cu orice preț să afli asta. Pentru că subtitrările spun “o fost mai greu, dar…”. Sau “îi mai fain așa”. etc. etc. etc.
Apoi sunt ăia care nu mai traduc, ci romglezesc. “am vrut să-i organizez un birthday special”, “îi pregătisem o surprise party”, “a fost cool, dar puțin freaky”.
Simpla idee că din banii mei le plătesc ăstora salarii, lipsind astfel cartofii de culegători care ar putea deveni competenți, îmi dă insomnii!
4.Catalogul
Dacă te lipsești de producțiile “originale” Netflix, cum spuneam, oferta devine mult mai modestă, dar îți imaginezi că tot mai găsești câte ceva din producțiile importante de la Hollywood sau de aiurea. Doar că și aici trebuie să îți strunești așteptările.
Să spunem că ai descoperit “Stăpânul inelelor”. Bravo! Felicitări. Doar că nu poți avea acum pretenția de a găsi întreaga trilogie! Costă! La fel dacă te gîndești la “Nașul”. Sau poate vrei toată seria “Misiune imosibilă”. Nu. te mulțumești cu ce îți dă nen’tu Netflix.
Dacă vrei filme clasice, nu e ăsta locul. Dacă tânjești la producții europene, rusești sau chestii din astea, ce cauți pe Netflix?
După o bună vreme în care am tot sperat ca Netflix să devină ceea ce promitea cândva, a venit momentul în care e cazul să ne vedem fiecare de treaba lui. Era o decizie pe care o coceam de multă vreme. Picătura care a umplu paharul a fost “Brave New World”. Adică romanul clasic al lui Huxley, măcelarit fără nicio vină de băieții ăștia.
