A dat peste noi o căpoasă epidemie de așa numite reality show-uri. Adică producții care nu conțin niciun fel de realitate și nici nu sunt cine știe ce spectacole. Dar se consumă. Cu semințe de floarea soarelui, bere la pet și șuba pe umeri.
Televiziunile noastre își oferă scuza – în bună parte îndreptățită – că asta cere gustul public. O televiziune trăiește din încasări, iar încasările depind de audiențe – nu spun niciun mare secret. Așa că se importă formate “de succes” care pot oferi măcar făgăduiala unor audiențe consistente.
Împachetarea într-un format e doar ornamentație. Substanța e aceeași, mereu aceeași. Sub pretextul unei pseudo-competiție sunt adunate personaje extrase, de regulă, din același biotop și sunt încurajate, îndemnate s-o facă de pomină. Cu cât mai mare zarva, cu atât mai bine. Dacă în povestea asta intervin și ceva alunecări în erotism rural, se mai mimează și niște încăierări exersate îndelung, dar, desigur, spontante, cu atât mai bine. Cam asta e, în linii mari, rețeta.
Concursurile de talente, de tot felul, reprezintă specia cea mai epuizată. Acolo nu prea mai e nimic de inventat, formatele nu fac altceva decât să repete aceeași poveste amorțită cu neglijabile variațiuni ornamentale. Oricum nu despre talent este vorba. Ci despre capacitatea “concurentului” de a vinde o poveste pe care producătorii au extras-o, cu grijă, dintr-o biografie mult mai complexă, au rotunjit-o, i-au aplicat instalația de gâdilat emoții. Obiectivul nu e să impresionezi cu talentul, ci să înduioșezi cu povestea. Dacă pe acolo se află și ceva reziduuri de talent, de orice fel, cu atât mai bine.
Există întotdeauna un juriu. Alcătuit din, desigur, competenți. În orice. Pentru că în acel juriu sunt oameni care au trecut destul de aproape de o carieră de succes. Unii dintre ei chiar au avut/ au parte de un real succes. Iar jurații, revărsați în fotolii, au întreg instrumentarul de care e nevoie pentru a detecta marele talent. De orice fel ar fi el. Au butoane. Sunt emotivi, așa că sunt gata să lăcrimeze, să aplaude, să se lase uimiți, să pupe orice, oricând, conform desfășurătorului. Cu o spontaneitate îndelung exersată. Pentru că doar așa, a doua zi, telespectatorii redeveniți oameni ai muncii au despre ce discuta atunci când revin la optul productiv.
Inadaptați aruncați prin naiba știe ce fund de lume se cred supraviețuitori, într-un joc care și în copilărie ar fi părut ridicol. Dudui cu fizionomii ajustate și protuberanțe achiziționate de la clinici specializate sunt gata să cucerească, ați ghicit, inima lui, a burlacului. Într-un alt format se experimentează, într-o exagerată cheie rurală, swingăreala la cratiță. Patronași de sereleuri se inserează într-un alt format, în care își iscodesc salariații, care, desigur, sunt toți niște potențiali borfași, aflați acolo pentru a-l pungăși pe el, patronache. Alții își doresc o casă și așteaptă să le vină, gata mobilată. Pardon, să li se dea, că așa e la noi.
Televiziunile de știri o țin într-un rialitișou de dimineața până seara. Studiourile lor sunt pline de talente dornice de afirmare: maeștri ai ciripitului, acrobați politici, virtuozi ai lătratului ș.a.m.d. Politica are și ea formatele ei de succes, care asigură rating ridicat pentru televiziunile de știri. Schimb de mame, dar mai ales de partide, Survivor – ohooo! ăsta e Ponta!, Chefi la cuțite? – alianța de guvernare! Pe scurt, românii au talente!
Consumul de realitate din deșeuri tv reciclate crește. E de înțeles. E singura care ne mai e îngăduită, în vreme ce așteptăm să vedem ce vaccin mai apare, ce vaccin mai e suspendat, ce modele de măști mai apar și care mai e noua oră de stingere. Ieri scriam despre viața de apoi virtuală. Asta o fi.
O duduie, în Parlamentul englez, propune un proiect de lege care să le interzică bărbaților ieșirea din casă după ora 6. Seara. Reality. Show. Sau freak show? Mai e vreo diferență?
