De parcă nu ar fi fost suficient entuziasmul Andreei Esca din timpul interviului straniu cu robotul Sophia, o seamă de oameni s-au apucat să laude isprăvile pseudo-artistice ale mașinăriei care suferă de calviție și pe care „o recomandă” cipul și algoritmul.
Sophia a fost programată să se comporte precum un om și chiar dacă are multe lipsuri, extrem de mulți oameni (adevărați!) o iau în serios.
Publicația Reuters vorbește despre Sophia, nu despre robotul Sophia, care, în atelierul ei, asemenea unui revoluționar Egon Schiele, a declarat – și nu a fost programată să declare:
„Sper că oamenilor le place munca mea, iar eu și oamenii putem colabora în moduri noi și incitante în viitor.”
Artiștii oameni, cei care au capacitatea să picteze și fără să fie conectați la neurotransmițători inventați de Musk, probabil se întreabă de ce se confruntă cu anonimatul, în condițiile în care mâzgălelile parcă ieșite din vernisajele marca Clotilde Armand se bucură de un real succes doar pentru că sunt semnate de o mașinărie.
Iar „real succes” nu înseamnă o știre în Reuters, ci șaptezeci de milioane de dolari oferite de cineva în schimbul unei semnături digitale salvate pe un registru blockchain care să demonstreze oricui că el este proprietarul unui tablou semnat de Sophia.
(Jack Dorsey s-a ales de curând cu aproape un milion vânzându-și primul tweet.)
Oamenii au avut și ei implicarea lor în realizarea picturilor. Dar nu oamenii care își murdăresc degetele cu vopseluri. Nu. Ci Andrea Bonaceto, artist (cum altfel?) digital.
Nu este de luat în râs munca celor care desenează pe tablete grafice, întrucât cei care își fac treaba cu simțul răspunderii își pot rezerva o săptămână sau chiar mai mult pentru a se îngriji de lumini, umbre, culori, nuanțe și așa mai departe. Îngrijorător este altceva: entuziasmul care animă masele atunci când vine vorba de digitalizarea / robotizarea a orice.
Pictorul realist Edward Hopper a spus, cândva, pe când nu existau calculatoare și nici COVID: „Marea artă reprezintă expresia vieții interioare a artistului. Viața sa interioară are ca rezultat viziunea sa personală asupra lumii.” Pe când în cazul robotului Sophia tocmai asta e problema. Care viață interioară? Care viziune?
