De-a lungul anilor am participat la un număr de dezbateri, de mai mică sau mai mare anvergură, în care subiectul era presa. Conversația se învârtea, de regulă, în jurul eternelor și amorțitelor tentative de definire a rolului presei sau despre modul în care poate supraviețui aceasta în epoca internetului. De fiecare dată subiectele erau tratate separat de bosumflate comitete de atotștiutori, care păreau incapabili să sesizeze directa legătură dintre corecta (re)definire a rolului presei și felul în care aceasta ar putea evolua în noile condiții.
Vreau să pornesc de la un recent și de neomis exemplu. Mai întâi a fost știrea care vorbea despre modul în care erau expediați de pe această lume cei despre care se spunea că ar fi murit din pricina COVID 19. Ca niște colete oarecare, ambalate grabit în plastic și livrate eternității care n-are decât să se descurce mai departe. Scandalos? Da. Inuman? Fără discuție! Necreștinește? Categoric. O barbarie? Și cu asta putem fi de acord.
În mod normal aici ar trebui să discutăm despre reacția publică de după aceste dezvăluiri. Dar înainte de a exista reacția publică a existat reacția presei. Iar aici e nevoie să remarcăm rolul special pe care l-au avut cei de la Antena 3. Așa am descoperit că da, era vorba despre o barbarie, despre ceva scandalos, inuman, dar toate astea se întâmplau pentru că exista un ordin al autorităților care nu doar îngăduia, ci impunea această neomenie. Răspunsul autorităților a fost, previzibil, aceeași bâlbâială, același set de mormăieli și arătări cu degetul către niciunde. Ba se nega existența unui astfel de ordin, ba se căutau moduri de argumentare a inargumentabilului.
A fost nevoie de îndărătnicia celor de la Antena 3 pentru a demonstra nu doar existența acelui ordin, ci și pentru a fi arătat publicului conținutul său, până la ultima virgulă. Și lucrurile nu s-au oprit aici. Mihai Gâdea și echipa lui au continuat să pună întrebări, cu insistență, cu încăpățânare, refuzând scuzele mormăite, fandările stîngace. Era, în cele din urmă, un demers firesc al unor jurnaliști care le solicitau celor aflați în poziții de autoritate să dea răspunsurile de care era nevoie, dar mai ales să își asume responsabilitatea pentru deciziile luate.
Insistența unor jurnaliști, în acest caz cei de la Antena 3, a permis publicului să aibă dimensiunea corectă a grozăviei despre care vorbim. S-ar fi putut spune că acesta era rolul presei, acela de a transmite informația corectă către public. Iar cei de la Antena 3 și-au împlinit misiunea, deci rolul lor era încheiat. Nu a fost așa. Reacția publicului a fost imediată și a fost cum nu se poate mai viguroasă. Iar asta a însemnat, pentru jurnaliștii Antenei 3, învestirea cu o nouă misiune: aceea de a duce mesajul publicului către autorități. Mesaj pe care autoritățile aveau datoria să îl cunoască, de care aveau obligația de a ține seama și fără insistențele presei.
În cele din urmă, tocmai pentru că niște jurnaliști au înțeles că rolul lor nu se oprea în punctul în care informația completă a fost livrată, ordinul a fost modificat. Doar insistența presei, doar încăpățânarea celor de la Antena 3 a făcut ca lucrul acesta să se întâmple, în cele din urmă. Mii de oameni fuseseră trimiși de pe lumea aceasta, deja, lipsiți de cinstirea pe care o meritau, din partea celor apropiați, lipsiți de creștinească ceremonie, lipsiți de respect și demnitate, expediați ca niște colecte.
Pot fi în dezacord (și sunt) cu multe dintre pozițiile unor colegi din presă, inclusiv cei de la Antena 3. Solidaritatea de breaslă, astăzi, se manifestă tot mai rar și dezarticulat. E un neajuns cu care ne putem obișnui, dacă am reuși să conservăm măcar respectul pe care ni-l datorăm unii altora, cei care am trăit sau continuăm să trăim în această breaslă. Dar mai ales este esențial să păstrăm respectul pe care îl datorăm profesiei însăși și publicului. Să nu uităm că nu putem fi simultan vedete și jurnaliști. Iar condiția de om de presă impune acceptarea condiției de servitor al interesului public – nu întotdeauna recunoscut sau respectat ca atare.
Cei de la Antena 3 nu trebuie aplaudați pentru cele despre care am vorbit. Au făcut ceea ce trebuiau să facă. Dincolo de strania mecanică a competiției, de dura bătălie pentru audiențe, menirea jurnaliștilor e aceea de a vorbi atunci când cei mai mulți aleg să tacă. Și sunt mulți gazetarii care fac asta. Imperfect, subiectiv – nu de puține ori -, dar o fac. Nu de puține ori, scriind despre un subiect ori altul, poți intui reacția celor care te citesc. Poți anticipa reproșurile care vor veni. Dar scrii. Așa cum crezi că trebuie scris. Spui ceea ce crezi că e de spus. Pentru că forma supremă de libertate, pentru un gazetar, nu e aceea în care te eliberezi de cenzura oficială sau de presiunile externe de orice fel, ci aceea în care reușești să te eliberezi de propria pornire spre exagerată prudență, de auto-cenzură.
