Acum câteva zile foșnea prin toate colțurile internetului o știre. Nu știu ce asociație tocmai se înscrisese în mare luptă pentru promovarea newspeak (domnului Orwell eternă recunoștință!). Obiectivul imediat al membrilor asociației era înlocuirea unui cuvânt. Femeie. În loc, susțin respectivii, ar trebui spus: persoană cu vulvă.
Bun – ar spune orice congres al neuronilor – dar o persoană cu vulvă se numește femeie. Minusculul recurs la logică și cel mai elementar bun-simț ar fi trebuit să lămurească toată povestea, încă înainte de a începe. Dar, de fapt, tocmai ăsta e rostul demersului acelor năuci, abrogarea logicii și a oricărui reziduu de bun-simț.
Neaoșa asociație despre care discutăm (nu merită osteneală de a-i găsi numele) a găsit în felul acesta o formă ridicolă, dar eficientă de băgare în seamă. Sigur că nu e vorba decât despre maimuțăreala a ce s-a văzut peste ocean. Nu e prima dată. Dimpotrivă, maimuțăreala oricărei țicneli văzută “în vest” a devenit un exercițiu obligatoriu pentru orice proaspăt scăpat din pubertate (cu sau fără diplomă de bacalaureat). Se reclamă, cu țâfnă și bâzdâc, impunerea grabnică a marilor soluții pentru niște probleme care nu există. Pentru că societatea românească are propriile ei țicneli, neaoșe, păroase, dar deloc de neluat în seamă. Și, din fericire, confuzia genurilor nu se numără printre ele. Interesul pentru un astfel de subiect, la noi, încă, e departe chiar de cota de la care ar putea fi socotit măcar marginal.
De ce apar, totuși, periodic, personaje bizare care încearcă să polueze agenda publică prin introducerea unor astfel de subiecte? Simplu. Din dorința de băgare în seamă. Nimic nu descrie mai bine beteșugurile societatății românești de azi decât uriașa dorință de parvenire a unor mediocri electrocutați de inargumentabile ambiții. Cocoțarea pe gardul societății se poate petrece pe două căi, una care presupune muncă, talent, decență și onoare. Asta e calea mai grea și deloc accesibilă oricui. Cea de a doua cale e pusul poalelor în cap. Rapidă și foarte eficace – societatea românească e mereu gata să se oprească din orice treabă pentru a căsca gura la datul chiloților jos în public. Cea de a doua cale nu presupune înzestrări speciale, ci dimpotrivă, lipsa unor atribute, cum ar fi: decența, buna creștere, rușinea.
Livrate drept piese de inventar al unui închipuit progresism, toate năstrușniciile astea importate fără discernământ par a exercita o anume forță de seducție pentru o categorie mai aparte de moftangii care sunt mereu gata să se lipească de orice astfel de maimuțăreală în efortul lor de a părea. Pentru că – asta e o constantă – în lumea de azi tot efortul e investit în a părea, nu a fi. Moftangii sunt gata să își recalibreze logica, să renunțe la orice bruiaj al logicii dacă ăsta e prețul care trebuie plătit pentru a părea.
Dincolo de ridicolul, de absurdul stăruinței de a oferi soluții pentru probleme închipuite, permanentul război cu limba, apriga luptă împotriva cuvintelor are rostul ei. Noulimba care ni se impune e, precum măștile, un sever test de obediență, dincolo de funcția declarată oficial. Deocamdată testele astea nu se punctează, au rostul de a calibra mașinăria. Dar nu e departe vremea când “sărut mâna părinte numărul unu” , “persoană cu vulvă” sau alte asemenea caraghioslâcuri vor face parte din barem. Și folosirea noulimbii va fi un criteriu esențial de segregare: cetățean bun/cetățean rău.
