Întrebarea care revine tot mai des în dialogurile în care sunt implicați reprezentanți, de tot felul, ai instituțiilor statului este: când vom avea voie să…? Spațiul ocupat de punctele de suspensie e completat, de la caz la caz, cu o sumă de, odinioară, banalități. De lucruri care, nu e așa mult de atunci, le socoteam obișnuite, parte firească a existențe noastre, care nu comportă nici privilegii speciale, nici discuții complicate.
Pandemia, fioroasa pandemie a devenit motivul/scuza/pretextul pentru care am început, încetul cu încetul, să ne obișnuim cu o existență reziduală, încropită din resturi de “avem voie”. Situațiile excepționale, de bună seamă, impun măsuri excepționale. Doar că, după mai bine de un an, putem admite că “excepționalul” este cel puțin discutabil, fie că vorbim despre severitatea primedjei, fie despre adecvarea măsurilor. Pentru că după un an de constrângeri suntem exact în punctul de unde am plecat. Boala continuă să se miște nestânjenită (bolile contagioase au obiceiul acesta), dar am ajuns la situația în care discutăm despre obligativitatea acceptării unui vaccin care nu e vaccin, care ar putea să ofere o anume protecție sau ba, care ar putea genera severe efecte secundare, care…
De mai bine de un an am vorbit cu toții atât de mult despre toată această întreagă nebunie, încât nu a mai rămas nimic nespus. Ce sens are să repeți aceleași întrebări, când știi că răspunsul va fi, invariabil, același? Ce rost are să apelezi la rațiune și elementară logică atunci când ți se cere, ba nu, ți se impune să renunți la orice proces rațional și să te supui fără crâcnire? În mai toate instituțiile publice a devenit obligatorie bălăceala cu gel anti-bacterian. Ce rost are? Gel anti-bacterian, o spune și numele! Nu are niciun fel de efect asupra unui virus. Și? Masca a devenit o parte integrantă a fiziologiei. Deși admitem că majoritatea măștilor sunt neconforme. Deși eficiența lor este, în cel mai bune caz, discutabilă. Și?
Isterizați de neîncetata sirenă a mașinăriei de împrăștiat frică, dornicii de mai lungă zăbovire pe pământ se transformă în poterași ad hoc, gata oricând să zbiere, în accese necontrolate de isterie, la cei care nu probează totală și necondiționată obediență față de ordinele stăpânilor. Pentru că da, doar poruncile stăpânilor stau între noi și hidoasa moarte.
Ne-am obișnuit, am ajuns să acceptăm doar uscate cioturi de viață. Îmbrățișările sunt prohibite, sărutul e primejdie de moarte, strângerea de mână e atentat la sănătatea publică. S-a postulat astfel. Orice punere la îndoială e mai mult decât subversiune, e cruntă fărădelege.
Primejdia bolilor de tot felul a bântuit umanitatea încă din zorii existenței sale. Trăind sub spectrul acestei primejdii am ridicat piramide, am zidit catedrale și am pășit pe lună. Temerile noastre ne-au făcut, de-a lungul istoriei, să iscodim mersul cosmosului, să născocim minunății care să ne facă traiul mai bun și mai tihnit. Iar omenirea a ajuns până în acest tulburat veac pentru că fără încetare și-a înfruntat temerile. Atunci când am ales să nu mai luptăm cu teama, am devenit robi.
Iar azi, stăpânii au înțeles că nu există bici mai bun pentru strunit robii decât frica. Și câtâ vreme încă vor mai fi cioturi de azvârlit, puțini se vor ridica.
Rostul statului, gândeam, ar fi acela de a-și sluji, de a-și păzi cetățenii. E vreunul dintre noi, unul singur, care crede cu adevărat că asta se întâmplă acum?
Nu e nevoie de răspuns. Suntem cioturi de oameni prinși în cioturi de viață.
