Acum ceva vreme am fost provocat să alcătuiesc o listă cu chitariștii pe care îi ascult/prețuiesc cel mai mult. Fanii muzicii rock sunt, frecvent, animați de genul ăsta de microbism care îi îndeamnă să încropească tot felul de clasamente, să închipuie confruntări ale unor muzicieni care vin, de multe ori, din generații diferite sau să compare solo-uri care sunt, musai, “legendare”.
Am refuzat, inițial, provocarea. Tipul acesta de clasamente poate fi amuzant, dar la fel de bine neserios. Apoi am descoperit că, de atunci, mintea tot încropește, de capul ei, liste și listuțe. Așa că, de ce nu? De ce n-aș pune aici o listă cu acei chitariști care ar putea constitui “my guitar herores” (așa suna provocarea?). Doar că nu va fi un clasament. Pentru că asta ar fi chiar peste puterile mele. E doar o enumerare, care conține doar câteva nume, importante pentru mine.
Lista e una cuminte. Există, în astfel de situații, o puternică tentație a snobismului. Omitem nume esențiale pentru a face loc unora exotice, doar pentru a afirma în ochilor celorlalți că suntem mai altfel, că noi nu ascultăm ce ascultă “toată lumea”. Nu e cazul aici. E o listă cuminte, cum ziceam. O listă care începe cu
GEORGE HARRISON
Când vine vorba despre Beatles se revarsă un potop de elogii la adresa cuplului Lennon-McCartney. Multe dintre ele meritate. Totuși, pentru mine, George Harrison face din Beatles ceva mai mult decât obladi-oblada. Chitara lui transformă piese banale în repere esențiale. Iar compozițiile sale (alături de Beatles sau după) sunt cel puțin la fel de valoroase precum cele ale binomului Lennon/McCartney. Here Comes The Sun rămâne, de departe, cea mai ascultată melodie a Beatles, pe Spotify. Iar While My Guitar Gently Weeps e deja material de legendă.
ERIC CLAPTON
Nu e nevoie de nicio explicație pentru prezența lui. Pur și simplu o astfel de listă nu îl poate omite. Pentru că Slowhand a schimbat modul în care trebuie să înțelegem acest instrument.
EDDIE VAN HALEN
Și apoi a venit EVH. Și nimic n-a mai fost la fel. Nu cred dacă exagerez afirmând că discutăm despre unul dintre cei mai influenți chitariști din istoria rockului. Eddie a înțeles și a demonstrat ca nimeni altul că instrumentul său poate deveni o mașină de produs sunete. Și ca nimeni altul a înțeles cum acele sunete pot deveni muzică.
Atunci când, pregătind albumul Thriller al lui Michael Jackso, legendarul Quincy Jones l-a sunat pe Eddie ( la recomandarea lui Steve Lukather) pentru că era nevoie de un intro și de un solo la piesa Beat It, Eddie i-a închis în nas. După ce l-a înjurat. Credea că e o farsă. De ce l-ar fi sunat QJ pe el? Quincy Jones a sunat a doua oară. Și a primit un potop de înjurături. Abia după ce l-a sunat Lukather a înțeles că nu e o farsă. A mers la studio. A ascultat piesa și a livrat ce i se cerea. A durat 15 minute. La sfârșit întrebarea a fost: dar mă plătiți, da?
Eddie Van Hallen.
STEVE LUKATHER
L-am pomenit mai devreme. Adică Toto. Material din care e făcută legenda. Steve, alături de David Paich și frații Porcaro înseamnă un pachet de muzicieni fabuloși. Înseamnă peste 1000 de albume pe care au fost prezenți ca instrumentiști de studio.
Steve Lukather e un chitarist de o rasă mai aparte. Instrumentist cu o tehnică impecabilă, încearcă să ascundă, cu poza lui de rebel, faptul că e un tocilar. Un perfecționist. Un studios. Și se vede. Iar peste toate astea mai e și un excelent vocalist.
Versiunea aceasta a piesei lui Harrison, în care se simte mâna lui Paich, dar și mai mult chitara lui Steve, inventează un sound nou, pentru o temă legendară.
MARK KNOPFLER
Muzicianul perfect. Orice altceva aș spune despre Knopfler e de prisos. Solo-urile lui nu sunt exerciții de prestidigitație, nici pretexte pentru demonstrarea tehnicii impecabile, ci excursii perfect melodice. Un compozitor de excepție și o voce interesantă.
DAVID GILMOUR
Adică o felie consistentă din Pink Floyd. Și o chitară care nu zorește nicăieri, care construiește linie melodică abuzând pedala de compresie și lungind sustain-ul cu o știință unică.
ALEX LIFESON
Pe nedrept omis din clasamentele de gen, Lifeson este un muzician de o rară calitate. Chitara lui a dat sound-ul specific al celor de la Rush în egală măsură cu vocea stridentă a lui Geddy Lee și pachetul ritmic fabulos al lui Neal Peart. Discret, dar ingenios și foarte muzical, Alex străbate registre dintre cele mai diferite, dar reușește să rămână mereu inconfundabil. Iar Rush rămâne o trupă care merită mereu redescoperită.
Ajuns la final am fost nevoit să constat că lista conține exclusiv nume anglo-saxone. Ceea ce e nedrept. Așa că adaug încă un nume care, dacă istoria ar fi îngăduit, ar fi putut sta alături de cei de mai sus.
DAN BĂDULESCU
Părintele Dan Bădulescu. Rockul românesc nu s-ar scrie fără domnia sa. Multora dintre noi le-a fost duhovnic, fără să știe, încă dinainte de a deveni preot.
