Eram, pe atunci, încă un pici, pe cale să devină un puști. Ca orice pici, băteam mingea pe maidan, dar fără mare tragere de inimă. Mă lăsau cu gura căscată tovarășii de miuță care pomeneau nume care mie nu-mi spuneau nimic. Nu mă interesa fotbalul. Primul contact cu sportul ăsta fusese în 1978, Cupa Mondială din Argentina, la care mă uitasem pentru pletele lui Kempes.
La puțină vreme după aceea am fost dus la stadion, să-l văd pe Dobrin. Juca Farul cu F.C. Argeș și n-am mai înțeles nimic din sportul ăsta. De ce oamenii din jurul meu, care țineau cu ăia în alb-albastru aplaudau de câte ori atingea minge omul ăla, de la ăia îmbrăcați în violet? Ciudat sport.
Era în 1983 și eu eram în clasa a opta. Ne pregăteam de “treaptă”. Era importanta ora de română, cu profesoara care era și mai importantă. Adică a dracului. Se deschide ușa clasei și intră dirigul. Dirigul. Îi spuneam Piedone. Era profesor de matematică (unul de excepție) și se pricopsise cu porecla din două motive: primul, cel mai ușor de intuit, era acela că avea dimensiunile personajului interpretat de Bud Spencer. Al doilea, pentru că, undeva pe la începutul anului școlar rezolvase problema celor doi derbedei care bântuiau prin curtea școlii și ne buzunăreau. Ăia doi, găligani de vreo 20 și de ani, speriaseră mahalaua în care locuiam și în care era școala. Adică trei coșciuge. Așa i se spunea. Pentru că școala noastră era între trei cimitire: al nostru, evreiesc și turcesc. Ca să n-o mai lungesc, după ce ne văicărisem la el, a ieșit dirigul, a încercat să-i ia cu frumuosul, ăia s-au dat Sandokan și s-au trezit dați cap în cap. Ca în filmele lui Piedone. Aia a fost.
Deci intră dirigul, agitat, răstit:
-Doamna profesoară, îmi cer scuze, avem o problemă!
Aia a făcut ochii mari. Apoi, către clasă, pe ton ferm, dirigul zice:
-Toți băieții vin cu mine!
Ne-am ridicat toți și am țâșnit. Profa de română, cu ochii mari:
-S-a întâmplat ceva, tovarășu’…
Grimasă. Dirigul nu suporta tovărășeala. A lămurit-o scurt:
-Nu e nimic deosebit. Se rezolvă! Haideți derbedeilor!
Ne-am îngrămădit spre ușă și l-am urmat. Ne-a dus la “cabinetul de sport”. Adică locul unde erau depozitate mingi, haltere, rahaturi. Acolo era profu’ de sport, pe scaun, în fața unui televizor “Sport”.
-Hai, bă, că începe! zice profu’ de sport.
Ne-am lămurit rapid. Era meci. Ce mare rahat de meci putea fi? M-au pus repede la curent colegii microbiști. Jucau ai noștri, adică juca Universitatea Craiova. În Cupa UEFA. Cu niște nemți. Kaiserslautern. Habar n-aveam ce înseamnă asta, dar m-am prins repede care sunt ai noștri. Numele mi-au rămas toate în minte.
Lung, Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu,Țicleanu, Donose, Balaci, Geolgău, Cârțu, Cămătaru, Crișan, Beldeanu.
Urlete, chiote, înjurături. Pauză. Fotbalul ăsta chiar era o chestie mișto. Ce zvârlugă era Crișan ăla. Și cum trece Cămătaru printre nemți, ca tancul. Și ce serios era Ștefănescu. Și ce mișto Geolgău. Iar băiatul ăla blond, Balaci, îmi amintea de omul ăla în mov pe care îl aplaudau la Constanța.
Minutul 82. Negrilă e de capul lui. GOOOL!
Am crezut că se dărâmă școala! Urlete, țopăieli! Dar ce urlete!
Se deschide ușa. Directoarea.
-Domnule profesor! Ce e asta?
Voce aspră. Privire asemenea. Vede televizorul. Ochii mari. Insistă:
-Domnule profesor?
Dirigul se duce la ea. Ridică din umeri.
-1-0! zice.
Directoarea e derutată. Zice:
-Pentru ai noștri?
Da, pentru ai noștri! zbierăm toți.
Directoarea dă să plece. Mai întreabă:
-Geolgău?
-Negrilă! strigăm într-un glas.
Pleacă. Era mișto fotbalul ăsta. Voiam să mai dureze. Mult. Eram singurul. Cei din jurul meu se rugau, toți, să se termine mai repede. S-a terminat. Chiuieli, țopăieli.
În sâmbătă care a urmat s-a nimerit ca Universitatea să joace cu Farul. Am fost la stadion. Cu două ceasuri înainte. Toată lumea aștepta meciul de juniori. Unde urma să joace unul despre care vorbeau toți în jurul meu, un puștan, Hagi. N-a jucat. Apoi a început meciul celor mari. Și i-ar n-am mai înțeles nimic. De ce toată lumea îi aplauda pe olteni și nu pe constănțeni?
După povestea asta am început să devin mai interesat de fotbal o vreme. Băiatul ăla, pe care nu l-am văzut jucând la juniori, m-a convins să fac asta.
Au trecut anii. Și au trecut ani de când nu mai dau două parale pe fotbal. Acum, aflu, ne putem lăuda doar cu faptul că doi jucători din 11 nu au îngenuncheat.
