sâmbătă, ianuarie 28, 2023
AcasăEditorialDivina voce a prostiei

Divina voce a prostiei

Fiecare dintre noi cunoaște câte unul de soiul ăsta. Unul care cată să fie mai moțat, mai cu fes decât ceilalți, care trebuie să arate, fără să i-o ceară nimeni, că e traversat de o sofisticare pe care ceilalți – spirite ignobile- nu au cum o pricepe. Problema, de fiecare dată, aproape invariabil, este că acea sofisticare nu există. E acolo, în schimb, vânoasa ambiție a țoapei care ține să-și marcheze prezența prin rostire.

Doar un neisprăvit ar putea gândi că Angela Gheorghiu nu se pricepe la muzică. Dar nu despre pricepere e vorba. Nici măcar despre muzică. Am să explic.

Recentele ziceri ale Angelei Gheorghiu, prin care împarte, după măsura de dumneaei știută, istoria muzicii românești în vrednici și nevrednici au fost comentate și criticate în fel și chip. Iar cei grăbiți să dea de pământ cu diva, de cele mai multe ori, n-au făcut altceva decât să repete aceeași greșeală.

Istoria unei culturi nu poate fi judecată construind ierharhii încropite după toanele, poftele și angoasele noastre de o zi. Nici mișcând tablourile de pe un perete pe  altul după cum ni se năzare, ori invocând criterii pe care tocmai le-am născocit. E vorba de evoluție, e vorba despre context, dar mai ales e vorba despre un proces organic, complex, în care lucrurile mărunte pot  ascunde sămânța grandorii.

Când vine vorba despre istoria muzicii românești, prima constatare este aceea că discutăm despre o poveste relativ recentă. Sigur, doamna Gheorghiu poate constata că Porumbescu nu a lăsat o operă monumentală. A lăsat – iar asta doamna Gheorghiu nu pricepe – sămânța care ne lipsea. Fiindcă fără Porumbescu, veacul XIX înseamnă ce? Anton Pann și Flechtenmacher. Sigur, ar fi fost grozav ca istoria culturii noastre să fi străbătut mai adânc prin veacuri, ca nume de români să fi însemnat barocul muzical și să fi așezat strașnică temelie pentru ce avea să vină. Dar istoria e cea pe care o știm. Și acolo unde era pustiul, s-a auzit mai întâi Balada lui Porumbescu.

Ar fi lesne să inventariem spusele doamnei Gheorghiu, să luăm apoi nume cu nume și să arătăm ce e drept și ce nu din ce spune domnia sa. Ar fi lesne, dar greșit. Pentru că am repeta aceeași greșeală. Greșeala de a privi cultura ca pe o afacere între microbiști: scoate-l pe X, bagă-l pe Y. Or asta e fundamental greșit. Cultura – fie ea și muzicală – unei nații se construiește prin adăugare, neîncetată și neobosită, nu prin substituție. Nașterea lui Nichita nu-l alungă pe Eminescu!

Răsteala Angelei Gheorghiu nu e un război împotriva canonului, deși i-ar plăcea să creadă asta. Pentru bunul motiv că nu avem un canon. N-am avea din ce-l alcătui. E prea puțină și prea fragilă substanță. E și un soi de complex provincial acolo. Ceva din apucăturile parvenitului care se rușinează cu originile-i umile pe care le socotește, acum, bune de batjocură.

Istoria muzicii românești este atât de săracă încât până și o țoapă talentată își va găsi locul în ea. Și nu trebuie alungată, nici măcar când vorbește în dodii. Prostia poate avea, uneori, un glas divin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

CELE MAI POPULARE

Recent Comments