Perioada pe care o traversăm cu toții a împărțit marea majoritate a societății în două extreme care îi așează, pe de o parte, pe cei care, deși se tem de prezent, creează un viitor prin natura locului de muncă, iar pe de altă parte se află cei care se adaptează vremurilor, temându-se cumplit de viitor.
Doresc să aduc în discuție, astăzi, un subiect legat de decizia fără precedent luată recent pentru învățământul românesc: şcolile, grădiniţele şi universităţile rămân închise până la toamnă, iar teleșcoala devine obligatorie mai mult sau mai puțin.
În condiţiile acestei crize globale, cadrele didactice doresc să susţină sistemul de învățământ, iar cursurile virtuale vin în sprijinul elevilor și studenților, introducând un concept mai puțin utilizat în țara noastră, și anume, teleșcoala.
Dacă până acum atât școlarii sau preșcolarii, cât și studenții primeau oftând lecturile propuse, iată că acum o parte dintre aceștia au început să își schimbe atitudinea. Desigur, nu îi excludem nici pe profesori.
Dar, ce-ar fi să privim această pandemie ca pe o oportunitate uriașă de schimbare a modului în care am privit până mai acum o lună învăţământul? Primul pas, a funcționat teleșcoala în România până acum? Poate că este prematur să răspundem, însă, cert este că avem câteva argumente pro și contra care s-au conturat între timp cu privire la școala online.
Printre primele avantaje ale școlii online se află faptul că nu mai apar discuțiile legate de maniera de predare diferită pentru că știm cu toții că didactica tradițională presupune ca profesorul care ştie să trateze informaţia, s-o prelucreze astfel încât s-o adapteze la sistemul de gândire al celor ce învaţă, însă, în realitate, pe alocuri, acest lucru nu arată tocmai „ca la carte”. Tototadă, elevii și studenții, mereu obișnuiți ca sarcinile și programul le fie dictate de profesori, sunt puși acum în fața situației de a se organiza singuri, astfel școlarii nu mai simt nevoia de a fi incluși și se se mai tem de ridicol.
Școala de acasă mai ofera și o libertate emoțională. Pentru că nu de puține ori există prejudecăți, competitivitate, copii agresivi, iar concentrarea pe actul de învățare ocupă astfel un loc secund, după preocuparea permanentă legată de profilul social al școlarului.
Tot la categoria avantaje aș mai adăuga faptul că cei mici nu mai au discuții și controverse legate de manualele diferite. Vă amintiți de acele momente în care ne erau împărțite cărțile unele mai prăfuite, altele mai noi, și exista o oarecare competiție în a obține cele mai îngrijite manuale, de parcă doar ele ne-ar fi adus note mai mari?
Cât despre argumentele contra, care vin să tragă în jos balanța, acestea sunt reprezentate prin costuri, fie ele de timp, de bani sau de socializare. Referitor la timp, să nu uităm că părinții sunt până seara la serviciu, așa că accesul devine uneori limitat. Socializarea și faptul că școlarilor li se adaugă ore în plus de stat în fața calculatorului reprezintă de altfel un dezavantaj major pentru că școala tradițională oferă posibilitatea de a petrece timp împreună cu ceilalți colegi și chiar de a lega prietenii pe viață.
Am discutat cu un tânăr de 17 ani, elev în clasa a 10-a, într-un liceu prestigios din regiunea Moldovei, care s-a conformat conceptului de teleșcoală. Am aflat de la el că disciplinele prin care trecuseră, ca printr-un culoar pe care alerga rapid și din care voia să scape, acum i-au stârnit curiozitatea și par că „sună diferit”. Sigur, este un caz fericit, pentru că tânărul are acces la internet și, la fel de important, are un laptop pe care îl poate utiliza. Totodată, el și colegii săi au creat și un grup de Whatsapp pentru a păstra legătura, pentru a „dezbate” temele primite peste zi și unde, spune el, „mai suntem și cârcotași față de unii profesori care arată amuzant pe ecrane”.
Întrebarea care se ivește în acest context este: ce se întâmplă cu cei care nu au acces la internet și nici nu dispun de instrumente de lucru? Să nu uităm că, recent, Consiliul Național al Elevilor a cerut în justiție anularea obligativității cursurilor online pe motiv că nu toți elevii și profesorii au acces la dispozitive electronice sau internet.
Se limitează oare dreptul la educație al celor peste 300.000 de elevi care provin din comunități social-dezavantajate? Am discutat despre acest lucru cu un cadru didactic din învățământul primar, care are în grijă o clasă de 16 copii care provin dintr-o comunitate foarte săracă.
Este o decizie foarte bună, spune profesorul, însă problema majoră intervine când: „Sunt copii care locuiesc în case fără curent electric, ce să mai vorbim despre accesul la internet sau deținerea unui calculator?”. Și uite așa, iată că singura soluție aplicabilă, în acest caz, nu este decât ca profesorul să fie nevoit să transmită săptămânal lecțiile celor mici prin diferite metode, dar departe de cele digitale: merge fizic și se întâlnește cu un părinte pe care îl roagă să transmită și celorlați materialele. Sigur, există un argument pro în acest caz, care se desprinde de la sine de situație: nu se mai pune problema orelor petrecute de cei mici în fața monitoarelor pentru că… nu au așa ceva. Cât despre o formă de comunicare cu profesorul, nici ea nu există.
În concluzie, știm sigur că în această categorie de elevi nu vor exista cârcotași, nemulțumiți de profesorii din fața ecranelor. Și mai știm că există o criză globală provocată de coronavirus, care generează o altă criză, generată de faptul că peste o treime dintre copiii României sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială.
Și iată că teleșcoala ar putea fi mai degrabă un complement al școlii, nu un substitut, pentru că, în ciuda bucuriei elevilor și studenților de a învăța de la distanță, sistemul educațional din România se dovedește a fi depășit de realitate și are de suferit.
