Scriam ieri despre tot mai evidenta tendință de scădere a audiențelor principalelor televiziuni. Articolul e la locul lui, poate fi oricând revizitat.
Într-o postare pe Facebook, care făcea trimitere tocmai la acest articol, domnul Sorin Faur, care pe lângă cusurul de a-mi fi prieten are, totuși, și calitatea de a fi un om de presă cu o serioasă experiență făcea următoarea observație:
Sînt de acord doar în parte cu prietenul Daniel Bejan în privința cauzelor care duc la scăderea consumului de presă “tradițională”. Pe lîngă certa pierdere a încrederii în autoritățile a căror portavoce a devenit presa, după părerea mea cauza principală a reducerii consumului e Subiectul Unic. Cîtă vreme poți mînca același lucru? Trei zile? Probabil. Două săptămîni? Posibil, dacă altfel mori de foame. Or, au trecut deja două luni de cînd covidele este singurul subiect al presei. Radiourile și televiziunile de știri servesc același meniu 24 de ore din 24, 7 zile din 7, de 60 de zile. În aceste condiții, mie mi se pare că scăderea e chiar dubios de mică.
Observația este corectă, deși vizează cu precădere posturile de știri. Așa gândisem ieri, la momentul la care am scris acel articol. Și acesta era motivul pentru care nu introdusesem în text acest argument, pe care, altfel, îl survolasem.
Am realizat, apoi, că lucrurile nu stau deloc așa. Nu e vorba doar despre posturile de știri. De la mesajele publicitare, care preiau deja insuportabila temă “stați acasă”, până la jingle-urile obositoare și inserțiile grafice care repetă, iar și iar, același lucru, până dincolo de saturație, tema e omniprezentă. Iar asta nu ar fi neapărat o problemă, dacă ar exista măcar o brumă de creativitate, dacă s-ar mima, cel puțin, o schimbare de voce.
Avem un subiect unic. E limpede. E de necontestat. Și cumva de așteptat. Felul în care curge viața noastră, astăzi, e unul pe care îl putem numi, fără a greși, excepțional. Un excepțional sumbru, putem admite. Iar ceea ce ni se comunică, în felurite forme, pe felurite căi, e mereu același lucru. Există o singură poziție: cea oficială. Un singur mod acceptabil de a prezenta lucrurile: cel oficial. Un singur mod în care avem voie să vedem totul, să înțelegem totul, să gândim chiar: cel aprobat oficial.
Orice voce care pune întrebări în răspăr cu poziția oficială e suprimată, blamată, evacuată din spațiul public, pusă la index. Poziția oficială e ea însăși extrem de schimbătoare, certitudinea de ieri devine informație falsă astăzi, ceea ce ieri era poziție fundamental greșită și informație toxică, azi devine imperativ cu ștampila autorității. Detalii. Importantă e conformarea. Adaptarea permanentă la mesajul oficial și conformarea.
Neîndoielnic, teoriile conspirațieii abundă. Unele de-a dreptul ridicole, altele meritând măcar o minimă critică scrutare. Un lucru e cert: sunt întrebări de pus. Și nu sunt puse. De cine trebuie. Cui trebuie. Și dacă așa stau lucrurile, atunci acele întrebări nu rămân nerostite, se rostogolesc în social media, primesc răspunsuri acolo. De la cine? De la oricine. Cât de solide sunt acele răspunsuri? Nu contează. Există. Sunt rostogolite, preluate, repetate, amplificate, până când totul devine un vacarm din care nimeni nu mai înțelege nimic.
Poți, fără nicio problemă, atârna rapid etichete: teorii ale conspirației, știri false etc. Dar ele continuă să existe. Faptul că în spațiul autorității (autorități publice, presă) ele sunt ocolite cu mare grijă, ignorate sistematic, nu face altceva decât să le dea mai multă vlagă dincolo, în social media, acolo unde vigilența cenzorilor e, la momentul acesta, clar depășită de vuietul care nu mai contenește. Ați văzut măcar un singur caz în care aceste subiecte sunt inventariate în presa main stream, scrutate riguros, analizate și, dacă e cazul, argumentat, desființate?
Subiectul unic este o problemă. Problema și mai mare e vocea unică, a autorității, necontestată, care nu poate fi pusă în discuție, ci doar amplificată la maximum și trimisă către marele public. Între presa oficială și public este, astăzi, un uriaș clivaj. Între ceea ce se spune la televizor, pozițiile adoptate acolo și ceea ce se spune în social media e o distanță uriașă. Între ceea ce întreabă oamenii și ceea ce răspunde presa, din nou, e un șanț greu de trecut.
Presa, la acest moment, se confruntă cu uriașe dficultăți. Ajutorul financiar al statului se poate vădi esențial. Și îi poate ajuta pe mulți să traverseze perioada aceasta. Dar le va aduce serioase dificultăți după aceea, când nebunia de acum va trece. Pentru că oamenii s-au învățat deja să caute altundeva răspunsuri la întrebările lor. Și au decis deja în cine au încredere și în cine nu.
Da. Sorin Faur are dreptate. Există un singur subiect. Și există o singură voce, care răsună asurzitor. Dar mai există milioane de glasuri, care încep, deocamdată, să șoptească. Atunci când acele șoapte se vor preface în strigăte, vom asurzi cu toții.
