Firește, dacă nu ai diacritice pe tastatură sau lucrezi undeva pe platforma Pipera, o să scrii hashtag.
Prostiuța asta, marcată cu #, adică șervețelul pe care jucăm X și 0, a devenit omniprezentă, deci insuportabilă. Cu cât ai mai puțin habar despre rostul real al năzbâtiei, cu atât există șanse reale să o folosești mai des, scoțând din sărite cât mai mulți muritori.
Teoretic, bâzdâgania avea rostul de a facilita indexarea subiectelor pe platformele de socializare. Practic, nu era mare brânză de indexat, iar pentru cei mai mulți utilizatori a devenit doar încă o chestie nostimă cu care se pot împopoțona mesaje incomprehensibile, ilizibile, dar bogate grafic.
Sunt situații în care simți nevoia să înșurubezi ceea ce ai de spus alături de ceea ce au spus alții. Personal nu o fac, dar îi pot înțelege pe cei care, uneori, fac asta. E o formă digitală de băgare în seamă, o atârnare de glasul răgușit al norodului. În fine, e limpede. Asta ar fi funcția teoretică.
În practică, asta e, lucrurile stau altfel. # a devenit un fel de brăduț deodorant atârnat de oglinda retrovizoare a textului. Rectific: un fel de buchet de brăduți. Funcția reală e survolată fără mari emoție și năzdrăvănia devine (încă) un element de decor care are menirea de a distrage atenția de la raporturile deloc cordiale cu cratima, dinamica specială a acordului dintre subiect și predicat sau numărătoarea i-urilor din cuvânt.
Vreo 8-9 emoticoane, câteva litere răzlețe și o rafală consistentă de # alcătuiesc noua formă de comunicare.
K fk?????
nu skri nmk??️♀️???
#mapilkti #eșicumine #știlakmagandesc #ejtimijto
