Într-o aglomerație cu scuză festivalieră, regizorul Cristi Puiu a fost poftit să spună câteva vorbe. Și le-a spus. Ce a urmat a fost – să nu ne amăgim – ceea ce și-a dorit.
Bun. Devine obligatoriu ca înainte de a scrie despre isprava asta, orice comentator e obligat să își declare admirația pentru regizorul Cristi Puiu. Nu e cazul. N-am văzut decât vreo patru dintre filmele lui și… neah. Mult lăudatul “Moartea domnului Lăzărescu” mi s-a părut remarcabil prin rateuri, decât prin reușite. Fiscuteanu și Luminița Gheorghiu sunt impecabili, dar ăsta e exclusiv meritul lor. Ca să n-o lungesc inutil: nu-mi plac produsele lui. Cu o altă ocazie, poate, vom vorbi despre asta.
Cum spuneam, revărsarea de injurii și admonestări care a urmat acelor declarații reprezintă, nici mai mult, nici mai puțin, ceea ce și-a dorit Puiu. A devenit un subiect. Discutat, înjurat, aplaudat, criticat, contestat. De zile bune se vorbește doar despre asta. Și despre Pian.
Puiu, acum mai cărunt, știa unde se află, cui vorbește și cine ascultă. Poza de rebel, pe care o putea vinde cu o anume credibilitate odinioară, nu se mai potrivește cu cea din ediția de azi a buletinului. Dar asta nu înseamnă nicium că, pozând astfel, nu mai poate stârni puțină vâlvă și nu poate amplifica puțin interesul din jurul celui mai recent film al său.
Valoarea de adevăr a spuselor sale nu interesează în conversația aceasta. Nu e importantă pentru cei care îl înjură, nu contează pentru cei care îl aplaudă. Nici măcar pentru el însuși nu e esențială. Esențială e vâlva. Esențial e felul în care își tranzacționează Puiu celebritatea. De aici aplauzele unora, fericiți că relativa lui celebritate și discutabila respectabilitate li se afiliază. De aici înjurăturile celorlalți, nemulțumiți că aceleași atribute nu se înmatriculează docil în șeptelul lor.
Politicienii folosesc orice prilej, inclusiv pandemia, pentru a scoate din asta ceva voturi. Sau măcar niște găleți de scârbă legate de adversarii lor. Cristi Puiu se folosește de același prilej pentru a-și promova filmul. Despre asta e vorba. E de luat în seamă ce spune el? Din nou, valoarea de adevăr, vom constata, nu contează; depinde exclusiv de tabăra în care erați dinainte așezați.
Giumbușlucurile negustorești ale domnului Puiu ar putea trece drept un act de curaj. Poate chiar e vorba despre un act de curaj. Dar de multă vreme discuția nu mai este despre curaj, despre adevăr, ci despre tabere. Din această perspectivă, detractorii de azi ai lui Puiu au dreptate să fie revoltați. Tot ceea ce făcuse și spusese până astăzi Cristi Puiu semnaliza limpede apartenența la tabăra lor. Ultimele declarații echivalează, pentru ei, cu o trădare.
Subiectul principal, așa cum scriam acum ceva vreme, nu este subiectul. În aparență cu toții vorbim despre COVID -19. Doar în aparență.
Cristi Puiu vorbea despre filmul său. Cel de (nu-i așa că ați reținut?) peste 200 de minute. Măștile, discursul, revolta erau doar recuzită în procesul de promovare.
Cei care îl înjură azi vorbesc despre obligația de obediență, care nu cunoaște nuanțe, abțineri, exceptări temporare sau amendamente. Se postulează că sistemul are întotdeauna dreptate, iar peste asta nu se trece. Recursul la rațiune, la logică e crimă de lesmajestate. Ce e rău cu statul în mâini?
Cei care îl laudă sunt doar fericiți că “unu celebru” le-a tras-o ălorlalți. Celebritatea fiind, în cazul de față, elementul esențial.
Curajoșii precum Puiu erau extrem de articulați în enunțarea subiectului, la revoltele anterioare. Era vorba mereu de nume: Năstase, Dăncilă, Dragnea, PSD. Acum e vorba de “revoltă împotriva statului”, a”sistemului”, așa pe miriște.
Bun. Am ajuns până aici. E cazul să pomenim numele filmului. Pentru că despre asta, doar despre asta a fost vorba: Malmkorg. Nu l-am văzut. Voi scrie despre el după ce îl voi vedea. Despre film, nu despre altceva.
