Treabă românească

M-au scos întotdeauna din sărite toți cei cărora le puțea orice era făcut în România, de către români.

Pe vremea lui moș Neculai Ceaușescu dădeam periodic pe câte unul care meșterea la hârbul de mașină, desigur Dacia 1300, dar și-o lăuda nevoie mare. Mânjit cu ulei și alte unsori, ținea să explice, cu fudulie, oricărui gură cască de prin preajmă că rabla lui e mai de soi pentru că “are piese franțuzești”. Adică nu erau făcute de români. Cu piese franțuzești ori ba, mereu era ceva de dres. Mereu crăpa ceva la ea, mereu îl găseai pe lângă bloc șurubărind, mânjit până în albul ochilor.

Alteori dădeai peste vreun mândru proprietar de ruginitură adusă de prin cine știe ce parc de fier vechi “de pe afară”. Și nelipsita șurubăreală, cârpeală, pentru că fierătania era mai mult stricată. Dar dacă aveai vreme de căscat gura pe lângă vrednicul proprietar aflai că aia era “mașină serioasă, treabă nemțească”, nu ca hârburile alea de dacii. Și musai trebuia să-l auzi când ciocănea tabla să îți arate ce fier bagă neamțul.

Dacă picura caloriferul, invariabil, de vină erau constructorii, pentru că “treabă românească”. Adică de mântuială. Fierul de călcat se strica pentru că era românesc. Televizorul trebuia pleznit zdravăn cu latul palmei, pentru că era românesc, desigur. Liftul se bloca – treabă românească. Sacoșa de plastic încărcată mult peste capacitate cu barabule se rupea, firește, pentru că “treabă românească”. Și neapărat venea comparația cu sacoșele alea ” ca lumea”, cu însemne de “Duty Free”, în care băgai cartonul de țigări când aveai de dat câte o șpagă.

Toți ăștia care se văitau erau români. Adică ăia care produceau mașini, fier de călcat, televizor sau sacoșe.

După ce l-au împământat pe moș Neculai Ceaușescu damblaua a căpătat noi nuanțe. Cumpăram ca disperații (de la “consignații” sau, mai încolo, “butic”) toate rahaturile înghesuite în ambalaje colorate. Orice porcărie era marfă vandabilă dacă îndeplinea condiția de a veni din import și de a avea un ambalaj strident colorat. E perioada pe care istoricii o vor numi “epoca săpunului Duru”. Turcismele aveau ambalaje mișto. Erau porcării de o calitate execrabilă, dar atât de frumos ambalate. Prilej de oftat din rărunchi “astea chestii, nu rahaturile românești”.

Țicneala asta a durat o perioadă, apoi au apărut “produsele occidentale”. Tot rahaturi. Tot calitate îndoielnică. Dar, spre deosebire de turcisme, astea nu veneau doar cu ambalaje colorate, ci și însoțite de reclame vioaie, panouri uriașe și multe spoturi prin care descopereai că dacă dădeau banii pe cine știe ce maglavais deveneai și tu cu un țâșt mai occidental.

Treptat, în toată nebunia asta, a început să prindă contur un curent dizident, pe care îl putem numi “roșia românească”. Adică ăia care descopereau că, oho, doar ce se făcea “la noi”, pe vremea lui moș Neculai era treabă serioasă, iar ce ne trimit jigodiile alea din vest e otravă. Roșiile deveniseră etalonul. Dar în argumentarea dizidenței putea fi folosit la fel de bine parizerul, biscuiții “Eugenia” sau “ciocolata cu rom”. Ăștia reprezintă curentul nostalgic. Au vârsta la care își amintesc. Cred că, deseori, mă număr printre ei.

Faza următoare a fost cea a marilor revelații. Adică faza în care am descoperit ce înseamnă “făcute pentru est”. Adică produse care purtau aceeași marcă, aveau același ambalaj ca cele familiare în Occident, dar care erau rasolite la calitate. Și erau vândute aici la prețuri umflate. Așa am descoperit noi cum “Knorr-ul de la ei nu are legătură cu ce ne trimit nouă”. Și am rămas cu descoperirea.

În tot timpul ăsta, năduful curgea tot pe “treaba românească”. Vechea dacie era acum înlocuită de “Loganul cu piese franțuzești”. Săpunul cutare nu era la fel cu “ăla de afară”, pentru că era “făcut de ai noștri”. Și damblaua continuă.

Cum spuneam, mereu m-au scos din sărite bombănitprii ăștia, încântații adulmecători de rahat străin și disprețuitorii de orice e românesc. Apoi, zilele trecute am dat peste două știri.

Prima:

Habar n-am ce e drăcovenia și cine a proptit-o acolo. Nici nu e important. Povestea e interesantă, naște un anume interes.

Apoi a venit cea de a doua știre. Asta:

Hopa și românașii! Trei foi de tablă, niște hafturi de sudură trase fără mare pricepere, oleacă de prosteală cu polizorul și înfipt drăcovenia într-o groapă săpată în grabă. Treabă românească!

Acum chiar pricep ce zic ăștia când spun “treabă românească’.