M-am tăiat la mână. Rău. Sânge, cărnuri dezvelite, os jignit grav. Chefi la cuțite, cică! Partea legată de cuțit am rezolvat-o bine. Ar fi trebuit să merg la spital, era loc de niște cusături. Nu m-am dus. Din motive. De motive.
După ce mi-am convins naturelul simțitor să nu mă lase cu ochii în tavan la vederea bălții de sânge am petrecut vreo 15-20 de scunde urlând și văitându-mă, după care ritualul conoscut: dezinfectant, sulfamidă, bandaj la greu. Asta era acum trei zile. A doua zi am schimbat bandajul. Ieri seară, din nou.
Primele straturi de bandaj se duc ușor. Pe măsură ce te apropii de buboi e mai greu. Culoarea albului jigărit dispare și apar nuanțe stacojii tot mai pronunțate. Ultima etapă e desprinderea bandajului de rană. Încet, cu grijă, icnete, geamăt. Șmecheria cu smulsul dintr-o dată nu ține, că n-am chef să dau iar drumul la stropitoare. Gata. Bandajul s-a dus. Curge sânge. O băltoacă respectabilă se adună pe masă. Dezinfectant etc.
Răgaz de respirație.
Privesc spre rană. Arată puțin mai bine. Puțin. Nu. Arată ceva mai bine. S-au mai lipit cărnurile. Stau cu ochii holbați acolo (mulțumesc naturel simțitor) și încep să pricep. Cineva lucrează acolo. Teoretic sunt eu. Niște celule deștepte, care teoretic sunt ale mele, au intrat în tură. Și lucrează. Fără pauză de masă, fără sindicat, fără spor de noapte. Nu le știu, dar sunt ale mele. Fac parte, teoretic, din mine. Nu am absolut niciun control asupra lor. Nu le pot motiva să lucreze mai bine, nu le pot demotiva sau ordona să înceteze. Și dacă aș vrea să le dau pauză de cafea n-aș avea cum. Nu le controlez, nu putem comunica nicicum. Dar sunt ale mele. Fac parte din vehiculul în care locuiesc. Adică din ceea ce sunt eu.
Și sângele de pe masă, cel care a îmbibat bandajul e tot parte din mine. Și acolo sunt niște celule care au același cod numeric personal. Raporturile mele cu ele sunt greu de înțeles. Nu avem nicio modalitate de comunicare, dar ele îmi țin mașinăria în mișcare. Acolo o să rămână, clar, o cicatrice. Și aia va fi parte din mine. Nici pe ea nu o pot controla. Milioanele de celule conștiincioase au treabă, o întreagă uzină lucrează acolo ca să îmi repare mâna. A existat dintotdeauna în citadela care sunt, dar n-am dat doi bani pe ea. Nu -da, repet asta- nu avem cum comunica. Deși toate astea sunt parte din mine.
Mâna mea stângă e, descopăr, un complicat consorțiu. Mitocondrii (care sunt parte din mine) țin în mișcare industria celulară, care lucrează pentru a repara ce e stricat. La mâna dreaptă activitatea e mai puțin intensă, pentru că nu e nevoie. Dispeceratul central (nici pe ăsta nu-l controlez, nu-i pot spune nimic!) a constatat că e nevoie de materiale și forță de muncă la mâna stângă și a dispus mobilizarea.
Belesc ochii la rană și realizez ce societate colosală locuiește acolo. Poliția imunitară conduce un sever control la frontiere, compania hemogolobina livrează oxigen în flux constant. Totul funcționează brici. Eu doar belesc ochii și îmi trăiesc uimirea. Aptitudinile mele de manager sunt vax, dar uite ce bine e gestionat totul acolo. Și, lăsați-mă să o mai spun o dată: nu am niciun control!
În zilele astea am scris cu o singură mână. Așa scriu și acum. Nu e nici ușor, nici amuzant. Asta e.
Final de editorial. Asta e situația. Adevărul e deja limpede introdus în frază: nu am nici cel mai mic control asupra a ceea ce se petrece, la nivel celular, la nivelul fundamental, cu mine. Mă pot mulțumi cu ideea că pot pune în mișcare subansamble mai ample: mâini, picioare. Dar cam atât. Nu-mi controlez pulsul. Nici digestia. Nici uzina de reparat ce strică blegul. Pot da din mâini. Și din picioare. Cam asta e tot ce pot. Și aici vorbim despre mine însumi. Despre propriul organism.
Vă e, cred, limpede că sunteți în aceeși situație. Chiar dacă azi puteți scrie cu ambele mâini. Acum explicați-mi cum ați fost la vot și ce ați sperat să rezolvați cu asta.
