Prin anii ’70, când am început să casc ochii la lume, blugii erau țol de fițe. Costau cât juma de leafă și erau o mare ispravă. Condiția era să fie “originali”. Ce însemna asta? Să nu fie dangarizi de Piatra Neamț, ci marfă de afară, adusă “de vaporeni”. Confuzia între original și originar a persistat dintotdeauna la români și n-o s-o rezolvăm noi acum.
Originali erau blugii care respectau condiția de a avea etichetă străină. Doar puriștii (și nu erau mulți) insistau să fie Levi’s. Altfel, mergea orice, dacă trăgea a indigo și avea multe cartoane capsate. Atunci erau originali. Turcești, indonezieni, egipteni sau brazilieni, deveneau originali prin satisfacerea celor două condiții esențiale: a) să fie de la “vaporeni”; b) să fie cu etichetă străină.
Apoi era damblaua casetelor originale. Muzica “de afară” ajungea pe varii căi, neoficiale, dar ajungea. Pentru de-alde mine, regula era “Studioul de înregistrări”. Adică piraterie cu chitanță. Acolo duceai caseta/banda de magnetofon și băieții îți trăgeau muzica pe care ți-o poftea timpanul. Și se auzea bine. Dar dacă voiai să dai ceață în bibilici, aveai casete “originale”. Adică tot piratate, de prin Malaezia, Filipine, Egipt sau naiba mai știe de unde. Dar cum ambalaj potrivit și o mică tipăritură care aducea cu originalul original. Sunau, de regulă, ca naiba. Înfundat, prăfos, dar erau originale.
La discuri era mai complicat. Erau discurile indiene, care mai ajungeau, rar, prin magazinele comerțului de stat. Și mai erau discurile bulgărești. Adică scoase de bulgari cu licență în regulă. Nu era prea limpede cum e cu alea indiene, dar era convenit că alea bulgărești nu-s originale. Păi, care original, dacă era tot de la socialiști de-ai noștri?
Și în materie de tutun era aceeși poveste. Țigările Kent și Marlboro erau mare subiect de dezbatere. Dincolo de zvonul (nefondat) care umbla într-o vreme, cum că ar fi făcut ai noștri Kent pe la Timișoara, era bătaia pe Kent-ul original vs. Kent sârbesc. La Marlboro era la fel: original vs. turcesc. Nici ăla original nu era original, dar era original. Ce nu e clar?
Exemplele ar putea continua. De la Vegeta la casetele AGFA. Pe scurt, cam orice rahat occidental era automat “original”.
După revoluție, ne-a zis Ion Iliescu o chestie. Aveam și noi ceva original. Democrația. Omul avea dreptate. Habar n-avea el atunci cât de originală o să devină acum.
Odată cu democrația (originală), am mai traversat niște episoade: blugii Pyramid (turucești, kitschoși, deci originali), adidașii torșiăn, liberalismul și mama Omida. Popor ambițios, mereu aflat în căutarea atenticității.
Convertirea noastră la statutul de vrednici consumatori de rahaturi, de rit occidental, n-a fost lipsită de momente de rătăcire. Mai întâi am descoperit că ne-au furat bulgarii țigările Carpați. Și Carpații originali sunt acum în Balcani. Pe urmă că ne-au luat unii Gerovitalul. După aia ne-am obișnuit cu ideea că Dorna e la Coca Cola, cașcavalul Dalia la niște franțuji, ciocolata cu rom la naiba mai știe cine. Și tot așa. Relația noastră cu originalul devenea extrem de complicată.
Așa că, scurtă vreme, am trecut printr-o etapă de original neaoșism. Redus la două chestii esențiale: roșiile românești și cârnații de Pleșcoi. Care erau fabricați de niște nemți. La Brașov.
Povestea s-ar fi putut isprăvi aici. Dar merge mai departe. O afacere de succes, concretizată în câteva rețele de mici prăvălii, este reprezentată de “produsele originale din Italia”. Adică fix marfa pe care o găsești cam prin toate supermarketurile. Dar originală – zice-se. Adică adusă din Italia. Adică “fabricată acolo pentru ai lor, nu pentru est”. Ceea ce e o chestie.
Timpul a trecut, generațiile s-au mai schimbat, noi ne-am domolit. Ne-am obișnuit cu ideea că numele n-are legătură cu produsul, sigur n-are legătură cu produsul original. Păi, ce treabă are PNL cu Partidul Național Liberal? Sau PSD cu… s-a înțeles!
Vestea bună e că am devenit docili și nu mai comentăm, nu mai mârâim, rumegăm ce ni se pune în troacă. Vestea proastă e că troaca e goală.
