Reprezentanți ai autorităților europene propun ca, cel puțin în comunicarea oficială, deocamdată, să se renunțe la referirea la “mamă” sau “tată”. În locul lor ar trebui introdusă o formulă mai curcubeu, care să numeroteze părinții, adică părinte nr.1, părinte nr.2. Cum preocuparea UE pentru o viață sexuală de largă amploare pare să nu se oprească aici, foarte curând ne putem trezi și cu părinte nr.3, nr.4 sau chiar părinte 5,16.
Rațiunile (nu cred că, în cazul ăsta, termenul e cel mai potrivit) ar fi considerația pe care cu toții le-o datormă familiilor netradiționale. Prin asta înțelegându-se familiile cu părinți de același sex (UE insistă pentru formula “gen” în loc de “sex”, pentru că sexul acum e la liber), ori cele cu părinți cu sex incert sau flotant. Ce omite (cu bunăștiință) UE este că indiferent de structura acelor uniuni, procreerea presupune, inevitabil, un bărbai și o femeie. Adică mamă și tată. Indiferent câte eprubete intră în afacerea asta.
Logica pe care o propun bulibașele europene e una particulară. Cu toții avem datoria de a ne lepăda de ceea ce descrie modul nostru de viață, de sistemul nostru de valori, de ceea ce ne reprezintă pentru a le face mai confortabilă existența unora care au ales un alt mod de viață. Conform aceleiași logici, dacă ajung în China, trebuie să le cer chinezilor să vorbească românește și să renunțe la bețișoare. Că mă stresează.
Am mai vorbit despre curioasa evoluție de la toleranța obligatorie la imperativul alterării sistemului nostru de valori, pentru confortul unor bizare minorități. Noua rânduială globală pare să considere că respectul față de copleșitoarea majoritate e o etapă depășită, că nevoile, aspirațiile noastre nu mai merită nicio urmă de considerație. În același timp ni se impune (acesta e termenul) renunțarea la elemente esențiale ale sistemului nostru de valori. Istora e mutilată pentru a introduce ficțiuni convenabile, arhitectura socială e alterată pentru a face nu doar acceptabil, dar dezirabil un mod de viață care, să fim serioși, rămâne marginal. Totul, ni se spune, în numele progresului. Adică, o lume fără părinte numărul unu, fără părinte numărul doi (fără mamă, fără tată – traducere pentru conservatori).
Atunci când refuzăm să mai admitem o definiție corectă a normalității și extindem în permanență sensul termenului, începem să descoperim că însăși ideea de normalitate devine lipsită de sens. Acela e momentul în care am încetat să mai avem reperele firești. De la acel punct încolo, viața noastră nu mai e rânduită de propriul nostru sistem de valori, de tradiție și de morala cu care am fost obișnuiți, ci de norme impuse, care trebuie acceptate fără crâcnire. Purtăm masca nu pentru că ne folosește, ci pentru că e obligatoriu. Acceptăm lucruri împotriva firii și împotriva logicii pentru că altfel riscăm excluderea din șeptel.
La momentul în care România bătătorea preșul de la intrarea în UE, ni se spunea că, pentru destinul nației, este esențială intrarea în “marea familie europeană”. Acum aflăm că nu aveam definiția corectă a “familiei”. Ni se promitea accesul într-un spațiu al prosperității. Da, am primit acces. Fără viză. La muncă. Acolo, nu aici. Ni se promitea apartenența la un sistem de valori. Azi ni se comunică, răstit, că am înțeles noi greșit. Tot așa cum au înțeles greșit britanicii, francezii, austriecii, croații sau ungurii. Că părinte nr.1 și părinte nr.2. Că celții au fost negri și galii magrebieni. Ni se promitea libertate de circulație, dar nu se spunea nimic despre pașaport de vaccinare.
Azi, văzând în ce ne-am băgat, parcă îți vine să strigi cât te țin plămânii:
IA MAI DUCEȚI-VĂ ÎN NUMĂRUL UNU!
