„Sunt bucuros să îl avem invitat pe președintele Joe Biden la Summitul București 9 pe care îl găzduiesc astăzi la București. Împreună cu președintele Andrzej Duda îi urăm bun venit și secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, în pregătirea summitului NATO”, a scris președintele Klaus Iohannis pe Twitter.
Așa sună știrea. Adică citatul din Klaus Iohannis. Președintele României, cu deja obișnuita umflare în pene, omite să spună că Biden e prezent doar într-o sesiune de videochat. Adică, de fapt, e prezent, ca mai mereu, în beciul unde o armată de securici sunt prezenți la datorie, ca să-i urce pe monitor textul cu ce are de spus, să-l scuture dacă ațipește sau să întrerupă imediat legătura dacă o ia pe pustiu.
Trepădușii din jurul actualului președinte american fac eforturi uriașe pentru a limita cât mai mult posibil ieșirile lui în public. Atunci când sunt absolut necesare, se optează pentru formula videoconferinței, în condițiile pe care le-am descris mai sus. Eforturile de comunicare ale Casei Albe, de la venirea lui Biden acolo, sunt concentrate pe limitarea daunelor, acoperirea pocinoagelor. Pentru că orice contact al lui Biden cu exteriorul înseamnă fie tumbe pe scări, fie vreo declarație tembelă, fie vreo nefăcută.
Nu mai e niciun secret pentru nimeni că Joe Biden are evidente probleme de sănătate. Și ca să spunem lucrurilor pe nume, este vorba despre o clară alterare a proceselor mentale. Presa, complice la întreaga poveste, e gata să accepte, să promoveze orice explicație oficială, facând eforturi monumentale pentru a păstra un ton elogios, indiferent de situație. Să luăm drept exemplu un recent interviu acordat de familia Biden NBC. Craig Melvin, cel care realizează interviul, e bine instruit, știe ce are voie să întrebe și ce nu. Nu îl deranjează deloc faptul că Joe Biden nu scoate o vorbă și la toate întrebările răspunde nevastă-sa. Dar Melvin nu uită să se dea important, grav, de parcă acolo s-ar discuta lucruri esențiale pentru viitorul umanității. Nu se discută. Îl întreabă pe Biden dacă e adevărat că vrea să-și ia și o pisică, pe lângă cei doi câini nătângi, de dresajul cărora se ocupă acum Serviciul Secret (!!). Dar pune o astfel de cretină întrebare pe tonul celui care tocmai a deschis un subiect crucial. Atunci când i se răspune, plusează, încercând să se dea ziarist: do you confirm? Da. Despre pisică era vorba. Totul e de un absurd, de un ridicol care depășește orice ne-am fi închipuit până mai ieri. Iată scena:
Tot ce se întâmplă acum la Washington amintește de ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Atunci când orice informație despre starea de sănătate a lui Brejnev trebuia suprimată, se recurgea la fotografii de arhivă, se fabricau evenimente la care ar fi participat liderul sovietic doar pentru a da impresia că e zdravăn și în putere. Imediat după dispariția lui a venit Andropov. Și aceeași piesă. Andropov s-a curățat după doar doi ani și a fost urmat de Cernenko. Iar Cernenko a crăpat după doar un an. În tot acest timp presa oficială, propaganda de stat se scremea să arate lumii niște vânjoși oameni de stat în locul moșnegilor rebegiți care udau scutecele.
Nimic din ce se întâmpla în URSS-ul acelor vremuri nu atinsese, totuși, asemenea cote de ridicol ca ceea ce se petrece acum în SUA.
Revenind la summitul de la București, ne putem pune niște întrebări. În condițiile în care asta este starea liderului celui mai important stat al alianței, în condițiile în care ăsta e nedeplasabil și e limpede că e incapabil de procese raționale complexe, în condițiile în care cel care ar trebui să fie liderul informal al NATO e evident incapabil să ia decizii… cine ia deciziile? Care este mecanismul real în baza căruia se definesc strategii și direcții de acțiune? Iar răspunsul e evident: așa cum s-au luat întotdeauna deciziile. Diferența e că efortul cheltuit pentru salvarea aparențelor e acum mult, mult mai mic.
E același mecanism pe care îl vedem reprodus, iar și iar, în atâtea situații. Când e vorba despre decizii economice majore, despre un nou război sau despre băgarea noastră în staule. Există niște caraghoși pe care avem impresia că i-am ales. Care vin și ne anunță ce “s-a decis”. Cine și cum a decis e deja altă discuție. Un teatru al umbrelor în care adevărații actori nici nu se mai ostenesc să stea ascunși în spatele pânzei pe care se proiectează umbrele. Pentru că nu au de ce.
