Acum niște veacuri, pe ulițele târgurilor trecea câte un om al stăpânirii și, bătând zdravăn în tobă sau suflând cu nădejde în trâmbiță, chema poporenii să le vestească ce a mai hotărât stăpânirea. Glasul puternic citea vorbele stăpânirii, apoi omul își urma calea mai departe, împreună cu toba ori trâmbița, spre altă mahala unde era musai să ajungă mesajul venit de la cei de sus. Nu existau gazete, presă, talk show-uri. Asta era tot.
Au apărut, apoi, gazetele. Cei care știau carte aflau de acolo nu doar ce porunceau voievozii ori aga, dar și cine știe ce fleacuri petrecute prin târg ori aiurea. Și împărtășeau și celor fără știință de carte dintre cele pe care le aflau. Cu timpul oamenii au dorit să afle tot mai multe, despre tot mai felurite domenii de interes. Iar gazetarii – oamenii aceia care scriau acolo pentru a duce veștile dintr-un loc în altul- au început să pună întrebări.
Cu vremea, tot mai mulți dintre gazetari au descoperit că e treaba lor să pună întrebări, chiar dacă astea nu plac mai marilor zilei. Unii îndrăzneau să scrie nu doar despre ce se întâmplă, ci și despre ceea ce gândeau ei despre cele care se întâmplă. Și pentru asta, nu de puține ori, aveau de plătit un preț greu, libertatea. Iar uneori viața.
Odată cu veacul XX gazetăria a devenit o treabă serioasă. Ziarele au fost însoțite de radio. Apoi a apărut televiziunea. Veștile făceau înconjurul planetei. Oamenii aflau despre cele care se petrec în cine știe ce loc de pe lume prin intermediul lor. Iar jurnaliștii (gazetarii de odinioară) înțeleseră că misiunea lor nu este aceea de a face sluj în fața stăpânirii, ci de a întreba, de a iscodi, de a căuta adevărul, oricât de neplăcut ar fi fost pentru unii sau alții. Nu toț făceau asta. Nu întotdeauna.
Unii, tânjind la un trai mai bun și mai puțină bătaie de cap, se încurcau în duhnitoare cârdășii cu cei despre care ar fi trebuit să scrie, cei care ar fi trebuit întrebați. Alții socoteau că legitimația de presă e un fel de înaltă pecete care trebuie să le deschidă toate ușile (măcar ușa din spate, la cantina partidului!). Dar nu puțini erau cei care se socoteau slujbași ai adevărului, înrolați în serviciul public. Apoi a apărut internetul.
Odată cu venirea internetului, jurnaliștii au descoperit că, dacă nu pun ei întrebările, le vor pune alții. Dacă nu rostesc ei ceea ce trebuie rostit, o vor face alții. Așa a apărut mânia. Furia. Pe toți ăștia care au păreri, care au întrebări și care le rostesc într-un mediu în care parul stăpânului încă nu exista. Un dobitoc – altfel socotit jurnalist de soi la o ditamai rețeaua globală de știri- le spunea telespectatorilor că le este interzis să caute sau citească nu știu care document. Că e ilegal! Că doar ei, aleșii au voie, iar ei, cetățenii au îngăduință să afle de la ei, jurnaliștii de soi, ce și cât este îngăduit să afle! Se întâmpla acum 4 ani, în plină campanie electorală americană.
Iute, fără un minim răgaz de acomodare, am descoperit că totul s-a schimbat. Că misiunea celor care odinioară erau gazetari nu mai era nici măcar aceea de a suna din trâmbiță și a vesti despre voia stăpânirii. Nu. Acum misiunea lor era de a se năpusti asupra oricui pune întrebări, asupra oricui crâcnește, asupra oricui îndrăznește să nu se supună plecat, îngenuncheat, în fața stăpânilor. Aceștia erau năpustașii. Și în vremea lor ne aflăm astăzi.
