O spun direct, e întotdeauna cea mai bună cale: mă aflu în stadiul terminal. Am primit confirmarea, nu mai e nimic de făcut. Nu sunt primul, nici ultimul. Asta e.
Ce mai pot face e să vă explic cum s-a ajuns aici.
Primele semne au apărut prin 2000. Ne aflam în plină campanie electorală, îmi amintesc bine. Se intrase în turul doi, unde ni se cerea să alegem între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Un fior de panică electrocutase mințile cele mai zglobii ale nației: să nu cumva să CVT! Și domni cu barbă îmi cereau să uit tot ce îmi spuseseră despre Ion Iliescu și să ies degrabă să-l votez. Că dacă nu…
N-am votat. În ziua votului zbârnâia telefonul. Eram îndemnat, mustrat, somat să mă urnesc degrabă să salvez nația. Răspunsul meu, invariabil, era: mi se rupe.
Situația s-a repetat peste patru ani. Apoi la fiecare cinci ani. De fiecare dată mi se rupea, mi se exfolia sau mi se altceva. Și de fiecare dată lucrurile se rezolvau, veneau voturi din diaspora, se “trezea” nația, “se mișca norodul”.
Cu Nicu Mercurial mă știu de 40 de ani. Mai mult. De când ne știm, omul face socoteli, raportează totul la un mercurial al lui. Prin anii ’80 când venea vorba despre prețul oricărei chestii îmi spunea câte pâini își poate lua de banii ăștia. Pe urmă câte beri. Prin 2000 a început să-mi scotească în “minute în afara rețelei”. Periodic îmi dă mesaje, de câțiva ani încoace, să mă întrebe dacă nu ne mobilizăm să facem nu știu ce protest. Că e groasă. Îmi trimite clipulețe video și poze cu năzdrăvănii și comentarii anapoda, ca să văd cât e de groasă. Și de fiecare dată află că mi se …
Intru în supermarket. Legea îmi cere să am instalată pe mandibulă o cârpă. Mască. O pun. E un gel de barbișon de cârpă. Nu îmi acopăr gura sau nasul (criminal! iresponsabil!) pentru că de mai bine de 51 de ani am căpătat ciudata deprindere de a respira. Mă reperează rapid un nea, pantaloni maro, cămașă jegoasă bej. Un fel de paznic, de păzitor al castraveților, morcovilor și sănătății publice. Îmi zice că trebuie să pun masca peste gură și nas. Îi spun că așa e. Și-mi văd de treabă. Belește ochii la mine. Mă strigă. Îmi repetă iar placa. Din nou îi zic că are dreptate. Se blochează. Îmi zice “păi, n-ați pus-o!”. Știu. Toată viața mi-am dorit să o pun, dar asta e. Nu pricepe. “Masca”, îmi zice. Da, îi răspund de la frigiderul cu iaurt. “E lege”, îmi zice. Așa e, îi confirm. Conversația continuă la fel de cretin. Se ține după mine. Îmi repetă. Eu îmi văd de treabă. Plătesc. Vede o duduie care și ea e în abatere, se ia de aia. Mă lasă. Aia îl pizuiește. Revine la mine. Și îi explic, calm, înainte de a ieșit: mi se…
Iresponsabil. Criminal. Am să mor. Infectez lumea.
Facebook mă anunță că nu știu ce postare de acum trei ani încalcă regulilicomunitățiicareeste. Și că mi-am luat-o. Că dacă am ceva de zis pot să… Le zic. Mi se…
Un prieten îmi reproșează că nu am mai scris nimic pe adnotări.ro, de ceva vreme. Îi dau dreptate. Îi și explic de ce. Știți de ce? Mi se…
Medicul, în vârstă, serios, competent, îmi explică ce fel stau lucrurile. Știam. Aflu că trebuie să renunța la. Și la. Și la. La la la la la. Altfel o să mor. Și dacă nu renunț devin nemuritor? E grav, îmi zice. Și îmi arată, explică. Trebuie să iau o decizie, el îmi recomandă să… Mă uit la calendarul de pe peretele lui. Poza e din Grecia. Cred. Vreo insulă. Ăsta o ține pe a lui. Îl cruț. Îi explic. Mi se.
Se extinde purtatul măștii.
Încep școlile.
Nu încep școlile.
Nu ne mai primec grecii.
Ne primesc cu declarație.
PSD promite moțiune de cenzură.
Google a lansat nu știu ce nouă aplicație.
etc.
etc.
etc.
Sunt în stadiul terminal. Cum altfel să vă explic? Mi se rupe, iar asta a ajuns în stadiul terminal. Ani buni, o groază de oameni au lucrat pentru a se ajunge la asta. Inclusiv eu.
Pe scurt, așa stau lucrurile (ignorați cântecul, abia la a treia vizionare am realizat că există acolo):
