Am publicat ieri o știre legată de un celebru roman al Agathei Christie. Știrea a născut ceva discuții. Poate merită să mai zăbovim puțin în preajma ei.
Pe scurt, moștenitorul Agathei Christie a decis schimbarea numelui romanului “Zece negri mititei” (Ten Little Niggers), pentru a corespunde “noilor realități”. Altfel spus pentru a satisface exigențele mulahilor corectitudinii politice. Decizia a fost, previzibil, imediată aplaudată de mulți. Criticată de alții, nici ei puțini.
Titlul original, putem admite asta, conține un termen socotit ofensator. Editările foarte recente din Wikipedia ne asigură că, în Statele Unite, termenul era ofensator și la momentul apariției cărții. Ceea ce poate fi corect. Tocmai din această pricină, la momentul respectiv, în SUA, cartea a apărut cu un alt titlu: And Then Were None.
Controversatul titlu a plecat de la un cântec pentru copii, apărut în secolul XIX. Existau două versiuni ale cântecului, una vorbea despre indieni, alta despre negri. De aici a plecat totul.
Termenul folosit de Agatha Christie în titlul romanului conținem, convenim azi, un termen care poate fi socotit insultător. A fost folosit, la momentul scrierii, cu scopul de a insulta, de a promova un mesaj rasist? Categoric nu. Nimic din corpul romanului nu ar putea argumenta o astfel de afirmație. În ce o privește pe autoare, nu îi cunosc opiniile, deci ar fi dificil să emitem supoziții.
Discuția pe care o avem de purtat este una simplă: are succesorul autorului unei opere artistice dreptul de a interveni asupra acelei opere? Iar aici răspunsul cred că nu poate fi decât unul singur. Urmași (există!) ai lui Michelangelo pot decide că David trebuie îmbrăcat, cei ai lui Dostoievski ar putea socoti că e mai actual ca Raskolnikov să fie un transexual, iar eventuali moștenitori ai lui Cervantes ar putea impune existența unei relații homosexuale între Quijote și Sancho Panza. Ce i-ar putea opri, dacă vremurile o cer?
În cazul romanului Agathei Christie există, totuși, o nuanță pe care nu o putem omite. Romanul a fost publicat în SUA cu un titlu schimbat și putem presupune că asta nu s-a petrecut fără știința și acordul său. La fel, putem presupune că și rațiunile schimbării titlului i-au fost cunoscute.
Până la Agatha Crhistie, discuții similare au mai existat, legate de opera lui Mark Twain, unde același termen, devenit infam, era frecvent folosit. În cazul lui Twain putem limpede afirma că intențiile sale erau departe de a fi prin preajma vinovățiilor despre care vorbim azi. Asta nu l-a scutit de ceea ce i se întâmplă azi.
Cazul romanului Agathei Christie este unul aparte, care trebuie, așa cum am încercat, privit ținând seama de toate circumstanțele. Dar dincolo de particularitățile cazului, rămâne o regulă peste care, vreau să cred, nu vom trece. Acea regulă care ne interzice să intervenim în substanța unei opere artistice. Prefața ne poate aparține, opera nu.
Comuniștii ar fi putut, dar n-au îndrăznit să facă din Hamlet ilegalist și nici pe Mișchin nu l-au transformat în lider ar greviștilor. Politizarea postumă e o formă de ticăloșie. Evaluarea unei opere folosind canoane morale (și cine le folosește!) sau rigla politichiei vremurilor noastre e o prostie. E doar strădania unor mediocri care vor să obțină atenție, să își etaleze imaginare virtuți agățându-se de cetățeni ai posterității.
Dacă epoca noastră e mai bună și noi ne socotim mai vrednici, e și pentru că au existat marii înaintași. Care, oh, n-au fost atât de virtuoși, de toleranți, de înțelepți precum contemporaneitatrea căreia îi suntem noi prizonieri. Dar acei înaintași au zidit temelia edificiului pe care îl locuim. Și căruia noi azi îi dăm foc pentru că de altceva nu suntem în stare.
Schimbarea titlului operei Agathei Christie poate fi acceptabilă, mai ales când moștenitorul bifează cu asemenea oportunism momentul. Precedentul pe care îl poate impune nu are cum fi acceptabil. Istoria nu este o înșiruire de banalități convenabile, ci suma virtuților și păcatelor umanității. Îndrăznim să-i judecăm pe cei de ieri cu măsura noastră de azi doar pentru că ei nu ne pot judeca, la rându-le, cu măsura lor de atunci.
