Multă vreme respectabilitatea a reprezentat un atribut netranzacționabil. Se dobândea cu relativă dificultate și presupunea o statornică întreținere.
Respectabil, de multe ori, nu erai datorită lucrurilor pe care le făceai, ci mai ales datorită gesturilor pe care ți le reprimai, conversațiilor pe care le evitai, opiniilor pe care le împachetai într-o cenușie și confortabilă neutralitate. Bunul gust era o condiție a respectabilității. Cei care au ocazia unei întrevederi cu regina Elisabeta nr. 2 a Angliei sunt preveniți asupra subiectelor inacceptabile în conversație. Politica e exclusă. E de prost gust. O conversație respectabilă se poate purta despre vreme sau artă.
Existau tipuri diverse de respectabilitate. Aceea rotofeie și bonomă dată de o evidentă prosperitate, afișată (altfel nu se poate!), dar fără ostentație. Apoi vorbeam despre respectabilitatea adusă de înțeleaptă senectute. Aici numărul considerabil al anilor anula multe dintre cusururile și elementele “nerespectabile” ale tinereții. Exista și respectabilitatea impusă de un anume statut social sau de o anume condiție intelectuală, dacă acestea nu erau însoțite de purtări scandaloase.
Treptat, idealul respectabilității a devenit tot mai puțin atrăgător, sfârșind prin a fi neinteresant. Fruntașii obștei, modelele de urmat nu mai erau “respectabilii”, ci “oamenii de succes”. Succesul și respectabilitatea, de cele mai multe ori, se aflau într-o aprigă sfadă. Definiția succesului comporta, ea însăși, varii și inconsecvente formulări. Portofelul bine burdușit, de la un anume punct, a devenit un criteriu esențial, de multe ori unicul. Succesul nu mai era legat de realizări excepționale, de performanțe notabile, ci era definit mult mai rudimentar, dar eficient: ai pus-o! Ai pleznit-o! Te-ai scos!
A devenit cineva a căpătat, natural, o nouă semnificație. Nu mai era vorba de o operă remarcabilă sau despre respectabilitate, ci descria personajul care “a pus-o!”.
La nivel instituțional lucrurile s-au mișcat la fel de repede. Instituții respectate și respectabile au abandonat condiția aceasta optând pentru atribute ceva mai spectaculoase. Din nou “de succes” devenea atributul principal. Un ziar sau o televiziune de succes nu se mai încurcă inutil cu respectabilitatea. Justiția nu mai cată să fie respectabilă, ci zgomots aplaudată. Partidele politice (unde, oricum, discuția despre respectabilitate nu a supraviețuit niciodată mai mult de câteva clipe) vor voturi cu orice preț. Exemplele pot continua. Pe scurt, la nivel instituțional nevoia de respectabilitate a fost abrogată, în locul ei a apărut departamentul de P.R. În felul acesta o instituție care odinioară s-ar fi străduit să își conserve aparența de respectabilitate publică pe Facebook glumițe cu Messi.
Instituțiile respectabile trebuiau populate cu oameni respectabili. De unde să-i iei? Pepsiglas!
În cele din urmă subiectul respectabilității a devenit caduc, peste termen s-a pus strat gros de colb, iar epitetele au început să graviteze în jurul “succesului”. Nu multă vreme. Pentru că “succes” suna deja prea pretențios. Și a apărut un termen nou, adecvat, perfect încadrat în arhitectura noii societăți: șmecher.
A fost momentul în care, cu burdihanul revărsat, spărgând semințe și tropăind clătinat pe caldarâmul neîncăpător, mojicul a ieșit pe bulevard. I-a urmat mitocanul, ghiolbanul, neamul prost. Se salutau, zgomotos, dar fără deferență “ce faci, frate?”. Glăsuiau, emiteau opinii. După aceea…
După aceea nimic. Asta e tot.
