Lumea de astăzi nu seamănă cu lumea copilăriei mele. În multe privințe. Năvala tehnologiei, primită cu un exagerat și imprudent entuziasm, a schimbat mult și multe. Societatea a cunoscut mutații notabile – unele generate chiar de evoluțiile tehnologice. De la felul în care ne hrănim, până la halul în care ne îmbrăcăm, de la modalitățile prin care comunicăm până la ceea ce ne spunem, atunci când, iată, comunicăm, nimic nu mai e la fel.
Sunt lucruri de care ne-am despărțit înainte de vreme, tot astfel există produse ale progresului tehnologic pe care le-am transformat prematur în elemente definitorii ale existenței noastre. Viteza de înnoire depășește, constatăm frecvent, capacitatea noastră de adaptare, atât la nivel individual, cât și ca ansamblu social. În timp, mă tem, decalajul acesta va deveni tot mai evident, iar efectele tot mai dramatice.
Explozia tehnologică pare să ne fi indus un soi de tehnonarcoză, de care suntem sau nu conștienți. Am devenit dependenți de așa numitele social media; lucrurile care se rostogolesc acolo capătă o importană nefirească, artificială. E o dependență sîrguincios cultivată de către giganții internetului. Descoperim – în rarele prilejuri când găsim răgaz pentru necesară auto-scrutare – că am dezvoltat un bolnăvicios narcisism, că ne lăsăm posedați de frenezia unui toxic exhibiționism, că existența noastră nu mai e guvernată de morală și legi sociale, ci de “standardele comunității”.
Toate lucrurile astea fac și mai supărătoare despărțirea de o instituție care, în vremea copilăriei mele, era fundamentală. Nu e vorba despre un organism de stat înghesuit între niște ziduri de beton, ci de ceva mult mai simplu, comun într-o anume vreme: caietul “de curat”.
Nu e vorba aici despre nostalgia care domină o anume vârstă, nici de acea magică lentilă care estompează detaliile și preface trecutul într-o rozalie utopie. Caietul de curat era o veritabilă instituție. Mulți dintre cei tineri și foarte tineri habar nu au despre ce vorbesc. Și nu e vina lor, ci a noastră.
Caietul “de curat” nu era doar hârtia aceea pe care transcriam, îngrijit, cu atenție, temele. Era prima lecție dintr-un șir lung. O lecție despre ritualul înfățișării publice. Pentru ezitări, încercări, stângăcii exista “maculatorul”. Dar când totul era gata și pregătit de arătat altora, era nevoie de transcriere “curată”, atentă pe caietul despre care vorbeam. Petele de cerneală, urmele ceștii de ceai, corecturile și mâzgălelile avea teritoriul lor în maculator, dar intrarea pe domeniul “caietului de curat” era neîngăduită. El era destinat arătării în lume, iar asta nu se făcea oricum.
“Caietul de curat” era doar un element – poate cel definitoriu- dar nu singurul. Venea dimpreună cu tunsoarea, curățenia și apretul cămășii. Cu luciul bocancilor și unghiile îngrijite. Incuria era socialmente inacceptabilă. Stăteam în bancă într-un fel anume, iar când vorbeam cuiva era de neacceptat să ne lăsăm mâinile înfipte în buzunare.
Pe scurt, era vorba despre o sănătoasă preocupare pentru felul în care te arăți celorlalți. Adolescența, fără îndoială, înmuia lucrurile. Părul căpăta lungimi interesante, apretul cămășii nu se mai pupa cu blugii rupți. Adolescența însemna rebeliunea obligatorie, deci despărțirea de reguli, ridicarea împotriva lor. Nu le mai respectam cu aceeași robustă preocupare, dar le știam. Caietul “de curat” supraviețuia, undeva în fiecare dintre noi. Așa că, la ocaziile importante, blugii rupți lăsau loc costumului cu cravată și pantofilor atent lustruiți.
Apoi caietul de curat a devenit inutil. Ceea ce era rebeliune juvenilă a devenit normă cotidiană. Neîngrijirea a devenit un soi de stridentă și supărătoare afirmare a libertății, un de flamură a unei rău înțelese independențe. Caietul de curat a dispărut, iar neîngrijirea a început să devină tendință în modă. Apretul era comunist, punctuația totalitarism, exprimarea atentă putea trece drept nostalgie după o anume epocă.
Astăzi totul are aparența unui uriaș și interminabil provizorat. Comunicarea e condensată până la absurd, schematică, amputată, aproape de limita ilizibilului. Refuzul conformismului a devenit noul conformism! Grija de odinioară, aceea de a nu sări în ochi, e azi înlocuită de dorința de a epata cu orice preț. Discreția e un cusur, modestia o gravă lipsă. Polemica a devenit gâlceavă, iar dialogul zarvă. Plus like-uri.
Arătarea în public în chiloți de baie sau cu furculița îndesând dumicații pe traseul digestiv sunt nu doar acceptabile socialmente, dar dezirabile. Refuzul unei astfel de atitudini este proba solidă a neadaptării, cratima probează nostalgii comuniste, iar blugii intacți, fără găuri “de firmă”, înseamnă înapoiere. Nici nu mai vorbesc despre tatuaje!
Atunci când toți am devenit rebeli, rebeliunea nu mai are niciun sens.
Caietul “de curat” a dispărut pentru că venise vremea să dispară. Odată cu el a dispărut tot ce însemna același lucru. E un proces natural, cumva firesc. Nu știu dacă ceea ce a venit în loc e noul firesc. Iar dacă așa e, atunci ceva e greșit nu cu lumea, ci cu alcătuirea mea.
P.S. Caietul meu “de curat”, din copilărie, nu-mi făcea foarte mare cinste.
