sâmbătă, ianuarie 28, 2023
AcasăEditorialDar selfie-urile?

Dar selfie-urile?

Ne place ori ba, azi, bună parte din felul în care vedem lumea are legătură cu năstrușnicia pe care am acceptat (în unul din tot mai desele momente de lene a minții) să o numim social media. Nici nu ne mai ostenim să notăm că buboasa împerechere de engleză valutară și latină vulcanizată nu are niciun sens. Apoi pretindem că este vorba despre socializare. Social e una, socializare alta. Tot n-are sens. Nu contează.

În antichitatea social media, adică acum vreo 5-6-7 ani, aduceam reziduuri de viață pe Facebook, încercând să dăm un sens șederii noastre pe acolo. Acum doar transportăm hălci de Facebook în ceea ce încă mai numim viață. Respectând, desigur, „regulile comunității”, cu mare precauție să nu mâniem potera digitală, baronii existenței noastre virtuale.

Petrec tot mai puțin timp în lagărul lui Zuckerber, așa că nu pot fi socotit tocmai un expert în materie. În același timp, avantajul acestei tocmai rare și inconsistente preumblări prin Țucărbergărie este acela că observ curioase metamorfoze. Oameni cu care mă știu și oameni cu care doar am 1001101011001 par să fi renunțat la procesul naturalei maturizări pe care îl presupune grăbita trecere a anilor. În loc, e tot mai vizibil, se întâmplă o zdravănă dare în mintea copiilor. Și nu e vorba de infantilismul acela inocent, care aduce zâmbet și duioasă înțelegere.

Dudui trecute binișor de vârsta vrăbiuță și aproape sau dincolo de statutul de cloșcă pensionară, altfel cu răstit afirmată pretenție de respectabilitate, se oferă privirii în serii obositoare de fotografii. Cu buzele țuguiate, promițând, invitând parcă la intense vizite orale, cu decolteuri ample care să pună în evidență efectul vremii asupra epidermei, cu fuste prea mini pentru niște picioare prea maxi ori în poze evocator-provocatoare pline de grația țânțarului strivit pe tapet.

Nu e vorba de puritanism. Nicicum. E doar un de neignorat sentiment de inadecvare.

Există apoi puzderia de poze „studiate”. Cu ochii în cameră și gușa pitită în dosul palmei proptite sub bărbie. Cu ochii privind în sus, a bovină visare, și pruncul pe oliță, undeva în fundal. Cu falca în mână, într-o adâncă și insistentă contemplare a carpetei de pe perete. Rezemând zidul care, probabil, stă să se prăbușească, cu fundul niciodată bombat, dar mereu lat, împins până la limita îngăduită de vertebre și cu privire languros – tâmpă spre cameră.

Nici nu mai pomenesc revărsarea de pahidereme senzuale, curci visătoare ori lemurieni revoltați. Plus, întotdeauna, fără excepție, ochelarii de soare.

Fotografiile reprezintă momentul inițial. De acolo începe „comunicarea”. Atunci când nu e rezumată la emoticoane echivoce și gif-uri prefabricate, se declanșează o autentică orgie a complimentării reciproce: oadevăratădoamnă-eștisexi-wow-cebinearați etc. etc. etc.

Dacă decizi să ignori viețuirea fotografică și supraviețuiești primului val de citate (reale ori doar atribuite) din Arsenie Boca, n-ai cum rezista seducției versurilor atribuite lui Păunescu. De regulă versificații modeste (Păunescu era, dacă nu altceva, măcar un dibace versificator) cu tembele mesaje de mobilizare a autobazei.

Colportorii de bancuri nătânge și calambururi scremute reprezintă o categorie aparte. Ăștia sunt loviți de ramura Facebook a sindromului Tourette. Nu filtrează nimic, deversează orice.

Apoi vin revoltați, cu impresionante resurse de indignare, mereu gata să fie cheltuite. Lăicuitorii în serie, care dau năvală să lăicuiască tot ce ai postat, fără a se osteni să citească, doar ca să îți arate că le ești drag. Analiștii de sufragerie, care au tot timpul televizorul deschis și au mereu de lepădat niște vorbe despre ce văd acolo. Agățătorii, care nu dau doi bani pe ce ai spus (și pe tine, în general), dar care îți numără laicurile (instrumentul cu care măsoară ei lumea) și când ajungi la cota optimă intră și ei în vorbă – veniunt spectentur ut ipsae.

Dacă îți amintești că acolo sunt, totuși, semenii cu care odinioară te lungeai la taifas și scrii cuiva un cuviincios „bună ziua”, după minutele de evidentă perplexitate, ți se poate răspunde. „Bn”. Sau „cf?”. Sau insuportabilul, detestabilul dezgustătorul comepndiu de noncomunicare reprezentat de:

 

Îți amintești că sunt oameni cu care petreceai ceasuri întregi cercetând temelia lumii și te întrebi ce se va fi întâmplat. Te gândești că sunt oameni pe care, cândva, i-ai citit în scrieri de soi ori i-ai auzit în rostiri memorabile.

Fiecare minut, fiecare clipă petrecută acolo îmi amplifică un deja copleșitor sentiment al unei apăsătoare singurătăți. Cum spuneam, petrec tot mai puțină vreme acolo. Nici dincoace nu e mai bine. Dar se mai aude, din când în când cineva tușind. Sau urlând.

N-am cum înceta să îmi iubesc semenii. Cu bunele și relele lor. Cu bunele și relele mele. Dar am încetat să mai încerc să-i înțeleg. Și nu e departe clipa când voi înceta să le mai vorbesc. Pentru că există acum o formă de „înșine” din care nu știu și nu vreau să învăț să fac parte.

P.S. Deși așa poate părea, textul de mai sus nu e:

-mustrare

-reproș

-lamentație

-expresia vreunei dezamăgiri

E doar o fotografie. Iar în orice fotografie, cel care a făcut poza nu se vede. E în spatele camerei. Și când spun asta, imediat mi se va răspunde: dar selfie-urile?

Exact despre asta e vorba.

 

Articolul precedent
Articolul următor

3 COMENTARII

  1. Incizia unui chirurg vindecă. Textul (iertata fie mi minimalizarea) dumneavoastră ar putea fi incizia care să însănătoșească, prea adânc înrădăcinat deja, obiceiul de a vinde imagini superficiale. Oricui, oriunde. Oricine.

  2. Daniel Bejan, sunt de acord cu ceea ce spui. Fără supărare, totuși, dumneata nu binevoiești să răspunzi la comentarii nici măcar cu ”bn”, ”cf” sau acel semn internațional al ”OK”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

CELE MAI POPULARE

Recent Comments