sâmbătă, ianuarie 28, 2023
AcasăEditorialSelfie cu dracul

Selfie cu dracul

Azi nu mai interesează pe nimeni dacă ești vizitat de muze. Doar dacă ți-ai făcut de cap cu ele, într-o orgie, și ai fotografii ca să demonstrezi asta. 

Odinioară, pe când muzica era ceva mai mult artă și ceva mai puțin industrie, mecanismul era ușor de priceput. Dacă aveai îndeajuns de mult talent, făceai muzică. Iar dacă ceea ce muziceai tu suna bine, lumea era interesantă. Discurile se vindeau, aveai succes și așa mai departe.

Cu timpul lucrurile au încetat să mai fie așa de simple. Calculele de afaceri deveneau mai importante decât exigențele artistice, așa că lucrurile au început să se schimbe. Se investea mult în promovare, se fabricau povești, se născoceau întâmplări care să atrag atenția asupra unui muzician sau altul. Dar condiția  vocea și talentul, rămânea esențială.

De vreo două decenii, întreaga industrie muzicală (pentru că acum doar despre industrie mai putem vorbi) a renunțat definitiv la criteriile artistice, a abandonat orice preocupare legată de talent, expresie. Producțiile tv de tipul Alde Cutare Are Talent au demonstrat că industria calculase corect:

  1. Talent se găsește căcălău pe toate drumurile, dar nu interesează pe nimeni.
  2. Cu sau fără talent, condiția succesului presupune o poveste o moacă interesantă și musai factorul „mâna întinsă care nu spune o poveste…” (Nae Caranfil nu primește redevențe pentru citare)

Industria testase apele deja. Milli Vanilli fusese experimentul care demonstrase că moaca e mai importantă decât talentul, atunci când vrei să vinzi cânticele. Cu muzica, sigur, e mai complicat.

Moartea se vinde. Afaceriștii din muzică au remarcat asta. Crapă cântăciosul, cresc vânzările. La fel au observat cât de importantă e vâlva pentru vânzări. Chiloții trași peste nădragi fac fanii să leșine de emoție. Fețele vopsite ca alte drăcovenii umplu stadioanele, chiar dacă vopsiții nu depășesc condiția de mediocri, din punct de vedere strict muzical. Dar toate astea erau începuturile. Încă timide, încă destul de cuminți.

Factorul șoc, esențial pentru promovarea vânzărilor a devenit fundamental. Cum spuneam, calitățile artistice erau, în cel mai fericit caz, secundare. Lăcomia împingea, puțin câte puțin, lucrurile și mai departe. Ținute provocatoare, dansuri evocând posturi sexuale, toate astea au fost faze de început. Madona și-a construit cariera aproape exclusiv mizând pe factorul șoc. E afoană, iar cine a avut nenorocul de a o asculta zbierând live a avut cu siguranță nevoie de un orelist și ore bune de terapie. Dar cine să mai ia seama la halul în care falsează diva când ea transforma, pe scenă, crucifixul în dildo?

Lucrurile au fost împinse și mai departe. Spectacolele, videoclipurile pariau tot mai mult pe o sexualitate din ce în ce mai deviantă, din ce în ce mai explicită. Un înreg ghiveci care amesteca ocultismul de tarabă cu o sexualitate scăpată de sub control devenise nu doar ambalajul, ci însăși marfa care era scoasă pe tarabă. Muzica mai funcționa, cel mult, ca mediocru fundal sonor.

Mizeria vândută astăzi drept muzică e o abominație. Totul sună la fel, totul e o ciorbă grețoasă, inexpresivă, mizând pe zgomot și pe un bas amplificat până la limita durerii fizice. Și atunci e nevoie de și mai multe elemente de șoc. Dar cu ce mai poți șoca, azi, când toată lumea se screme să șocheze? Și mai ales, cu ce mai poți șoca, azi, când lumea a luat-o razna, când toate năzbâtiile, când toate țicnelile tind spre normalizare?

Un personaj care și-a ales numele de scenă de Lil Nas X mizează, ca atâția alții, pe semnele de exclamare. Despre muzică nu are sens să vorbim. Ar fi ridicol. Chiar într-o vreme în care grohăitul se vinde drept muzică. Personagiul ține să iasă mereu în evidență ca un furuncul în mijlocul frunții. Ba târându-și hoitul îmbrăcat într-o rochie…

 

 

… ba scurgându-se roz ca acadeaua ieftină pe sub privirile „admiratorilor”.

O scurtă căutare pe Youtube ne demonstrează că rețeta funcționează. Videoclipurile lui ating sute de milioane de vizionări. Așa că pentru „noul album” e nevoie de ceva puternic, nu? Un videoclip în care „artistul” face sex cu diavolul e un început, dar atât, un început. Ce ar mai putea inventa? Poate niște poze provocatoare?

Kitsch? Bifat. Nud? Bifat. Ezoterism de bodegă de mahala? Bifat. E bine, dar nu e suficient. Așa că e nevoie de ceva mai mult. Și așa ajungem la asta:

 

E, firește, o formă de exprimare artistică, nimic altceva. Și ca să fie și mai convingător, „artistul” inventează și o ecografie care să arate stadiul sarcinii sale fictive. Iar fanii – surprinde pe cineva? – sunt în extaz.

Sigur vom vorbi despre un album de succes. Muzica nu există, e vorba doar despre rahat ritmat, dar pe cine și de ce ar interesa asta?

Spre comparație, pe canalul oficial al celor de la Beatles, Yesterday atinge 43 de milioane de vizionări. Partida de sex cu diavolul a „artistului” despre care vorbeam are aproape 340 de milioane.

Iar asta nu mai surprinde pe nimeni. Condiția de vedetă, azi, nu mai presupune un talent remarcabil, ci simplă notorietate, obținută în condiții ca cele descrise. Iar asta spune multe, probabil, despre industria muzicală, despre lumea show business-ului. Dar mai ales despre noi și direcția în care ne prăbușim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

CELE MAI POPULARE

Recent Comments