În ultimii doi ani, ceva s-a schimbat în noi. Și nimeni nu pare preocupat de bizarele și primejdioasele mutații pe care le-am suferit, ca indivizi, dar mai ales ca umanitate.
Nu o să reiau aici discuția despre severitatea crizei medicale, despre coerența măsurilor sanitare, acuratețea informațiilor „științifice” și întreaga politică legată de pandemie. E o discuție care se tot poartă, fără folos, de ceva vreme. Și a devenit inutilă. Pentru că întreaga conversație nu mai respectă regulile pe care le convenisem odinioară. Argumentul logic e doborât de postulat, emoția scăpată de sub control spulberă orice argument.
Dincolo de zăbrelele crizei sanitare, am asistat la un uriaș transfer de bogăție. Dinspre cei mulți, spre câțiva. Dar mai ales am devenit material utilizabil într-un colosal proiect de inginerie socială. De vreme bună am participat, cu sau fără voie, înțelegând sau lăsându-ne duși de turmă, la exerciții de divizare socială. Beligeranți fără contenire într-un conflict care se reinventa în permanență, pe care nu-l înțelegeam întru totul, dar la care ne simțeam obligați să aducem strachina noastră cu obidă. Se săpau între noi șanțuri, pe care, din când în când, le mai săream, de pe malurile cărora încă ne salutam, mai scrâșnit, mai în silă. Acum totul a căpătat proporții monstruoase.
În ultimele zile, în săptămânile din urmă ceva a luat-o complet razna. Există o euforie necontrolată a numărării morților, o jubilație a revărsării statisticilor funebre. Vaccinații salută cu prisos de bucurie orice anunț al morții unui „nevaccinat”, fericiți că au demonstrația adevărului lor. Somând, răcnind, cerând fără crâcnire obediență la ceea ce decretează Zeii Planetari ai Pandemiei. Nevaccinații ovaționează cu egală și la fel de irațională bucurie la anunțul morților vaccinați. Din nou, erupții statistice și îndemnuri la o luptă crâncenă. Ce luptă? A cui împotriva cui?
În spațiul social media, adepții înțepăturii periodice somează autoritățile să ia măsuri mai aspre, să-i belească, să-i lege, ba chiar să-i împuște pe cei ne. De partea cealaltă există îndemnuri la gâtuire. Prin prăvălii sau pe stradă, oameni care nu se cunosc se privesc chiorâș, măsurându-și unul altuia cârpele de pe bot și judicioasa acoperire a bortelor respirației. Nemascații se răstesc la cei care nu își clintesc trupul din loc fără cârpă montată pe nas și gură: din cauza voastră s-a ajuns aici!
De azi există două categorii de cetățeni. Cei care au voie și cei care nu. Criteriul nu e plata taxelor sau onorabilitatea socială. Ci atitudinea față de naționalizarea propriului trup! Obediența necondiționată, fără de crâcnire. Spaima de virus – s-a decretat! – trebuie respectată, teama de un vaccin despre care multe întrebări se pot pune, nu!
Totul e o renunțare. De la un capăt la celălalt. O renunțare în schimbul unei supraviețuiri precare. Se vorbește, oficial, în comunicate despre „recâștigarea drepturilor și libertăților”. Le-am pierdut, așa e? Sau ni s-au luat? În numele supraviețuirii, desigur. Autoritățile trag cu ochiul la ce le spun cei de pe afară, în trecere pe aici sau de la distanță. Și e esențial, desigur, pentru supraviețuire, să ascultăm ce ne spun cei care sunt de părere că există câteva sute de sexe și că bărbații îmbrăcați în rochii reprezintă ceva cât se poate de firesc. Iar dacă se pricep la astea, s-or pricepe și la viruși. La fel de bine.
Până la urmă vom supraviețui. Mulți. Unii. În noile noastre trupuri, închiriate de la stat. În noile noastre minți, obediente și docile. Și nu ne vom mai numi națiune, comunitate ori umanitate. Ci așa cum de ani buni ni se tot spune: populație.
