Înțeleg atât de bine neliniștea, frământarea fără de care nu ar exista creația. Nu-mi e deloc străină suferința zămislirii, tirania ideii care se vrea născută, a cuvântului care se cere rostit. Posedat de o nebunie greu de înțeles pentru mulți, devii atunci, pentru o vreme măcar, rob al celor ce se cer întâmplate.
Andrei Chiriac este unul dintre acei nebuni, înrobiți de propriul vis, născut din propria credință. E regizor de film. Ar fi putut lua bani de la stat, ca mulți alții, și ar fi putut scoate iute un film de duzină cu strictă circulație festivalieră. Dar nu poate, pentru că nu-și mai aparține. E posedat, v-am spus deja, de o idee.
Proiectul său, Egregora, care ar trebui să devină un serial de factură istorică e complicat. E nevoie de bani. De mulți bani. Iar banii nu sunt ușor de găsit. E nevoie de multă muncă, dar de la asta nu se dă îndărăt. Egregora nu mai e, pentru Andrei, un proiect – așa cum cu emfază ne place nouă să spunem despre orice fleac în care ne băgăm nasul. A devenit o cauză. Caută bani, trudește la scenariu, aleargă peste tot căutând toate cele necesare pentru ca ceea ce visează să se întâmple. Și nu e ușor. Dar încet, încet se întâmplă.
Ar fi putut vâna like-uri pe Facebook sau ar fi putut face parale în publicitate. Ar fi putut o seamă de lucruri, dar a ales calea mai grea. Pentru că e robul propriei nebunii și demiurg al propriei creații.
Pe Andrei îl vom avea, curând, invitat la Monitor Media, pentru un dialog pe îndelete. Iar despre Egregora vă vom mai da vești. Nu știu cât de bine e scris scenariul și nu am habar cum va arăta serialul. Se prea poate să nu-mi fie pe plac. Nu știu. Dar știu că nebunia lui Andrei îmi place.
Avem, de cele mai multe ori, nebunii pe care îi merităm. Nebunii care pârjolesc orașe sau nebunii care cred că pot zbura. Nebunii care se dau capul de ziduri și nebunii care construiesc ziduri. De catedrală. Ne trec prin preajmă cei atinși de nebunia făgăduielii, alteori cei ridicați din nevoia de zămislire. De cele mai multe ori avem nebunii pe care îi merităm. Uneori, rar, se întâmplă să avem și nebunii pe care nu-i merităm. Și atât de ușor am putea face ceva pentr a-i merita. Și atunci ei n-ar mai fi nebuni, ci visători. Iar noi oamenii din vis.
Se întoamnă, iarăși se întoamnă
sunt încă viu și îți simt frigul, doamnă,
și vine iarna. știu c-o să-nghețăm
nu cad zăpezi când nu le mai visăm…
