Aleph News – un bici care nu face “plici”

A trecut aproape o lună de la începutul emisiei noului post de știri gândit de Adrian Sârbu. Postul e prezent pe mai toate rețelele de cablu, a intrat în măsurători, lucrurile încep să devină tot mai clare.

Am scris, la momentul lansării, despre noul post. Tot ce spuneam atunci rămâne valabil. E încă prematur să vorbim despre un eșec, dar nici nu putem aștepta, pe viitor, o creștere notabilă. Pentru că nu are din ce crește.

Prima problemă e conceptul. Ideea unui post de știri altfel putea îmbrăca multe forme. Găselnița “albificării” dă senzația greu de depășit de grotesc. Senzația de ședință de spiritism la Casa Pionierului e greu de alungat. Căpățânile vorbitoare, cu părul strâns în spice și albul obositor de pe fundal nasc o senzație acută de disconfort. Iar asta ar fi deja suficient ca să îți piară cheful de experimentele lui Sârbu.

Jocul de alb și negru e o idee nostimă pentru un promo, dar nu poate funcționa drept concept vizual, în formula propusă de Sârbu. Dincolo de opțiunea cromatică (sau acromatică), uniforma obligatorie ar trebui să transmită ce? Alb pentru prompteriști, negru pentru “vedete”. Și?

Încremenirea într-o formulă vizuală ostentativă, care are menirea de a vorbi cu orice preț despre originalitate e contraproductivă. Un post de știri nu are cum fi o lectură a manifestului dadaist.

Nu știu dacă un conținut editorial consistent ar fi putut anula neplăcuta senzație vizuală. Oricum nu e cazul. Înșiruirea de fleacuri rostite în rafale repede turuite, sau împinse mai împleticit nu se apropie de condiția unui post de știri. Flecăreală, nosățivinăsăcrezisme și nimicuri care nu-i interesează nici pe cei cărora li s-au întâmplat.

Vlad Craioveanu își păstrează farmecul, dar nu-l ajută formatul. Neconvenționalul Craioveanu, pe care îl prețuiam pentru umorul care putea da tulburări gastrice multora, e înghesuit (la o televiziune care vrea cu orice preț să fie neconvențională) în cel mai convențional și lipsit de umor format imaginabil. Și în negru.

Tucă, acum într-o pauză, e doar mult mai blazat. Nu s-a mișcat niciun centimetru mai departe de formula de acum 20 de ani, ceea ce n-ar fi rău dacă asta îl făcea interesant. Nu e.

Cristoiu… ce să mai spun? Personal (admit că nu sunt un reper solid) trec prin grele cazne atunci când trebuie să-l ascult ca invitat, preț de câteva minute, prin vreo emisiune. O întreagă emisiune cu el e un supliciu care știu că mă așteaptă în iad, dar de care am să mă feresc aici.

Audiența noului post e neglijabilă. Sute, uneori o mie, două, hai trei de telespectatori. De ce s-ar supune cineva, voluntar, la cazne?

Adrian Sârbu are, nu de ieri, de azi, complexul demiurgului. Se socotește înzestrat cu darul lui Midas. Numele lui e un brand, deci orice ar propune el va deveni produs de succes. Sau așa crede. Coliziunea cu realitatea e cu atât mai dură. Se poate socoti un avangardist, un  neînțeles, un subtil stilist. Poate chiar așa stau lucrurile. Dar, dincolo de excentricitatea unei bizare construcții vizuale, nu aduce nimic. Nu există voci noi, merge pe nume (Cristoiu, Craioveanu, Tucă, Mocanu) verificate, care ar fi trebuit să asigure o audiență notabilă. Încearcă să impună postului o linie editorială neutră, iar asta devine recitare de fleacuri.

Succesul lui Sârbu a venit, întotdeauna, atunci când a ales rețete de succes și le-a respectat cu rigoarea unui farmacist. Atunci când a încercat să inventeze rețete, n-a mai mers.

Spuneam că e prematur să vorbim, totuși, de un eșec. Pentru că lucrurile încă pot fi schimbate. De la aspectul vizual, la cel editorial. Sârbu știe să riște, dar acum a pariat pe cartea greșită. Dacă va continua să își asume riscuri, dar pășind într-o altă direcție, lucrurile se pot schimba. Ceea ce e tot mai evident în peisajul televiziunilor de știri de la noi (lucru pe care Sârbu pare să-l fi sesizat, chiar dacă nu a ales rețeta corectă) e oboseala. Oboseala telespectatorilor. Care par ajunși de lehamite când li se oferă aceleași mutre, aceleași ticuri verbale, aceleași fumuri seară de seară. E nevoie de mutre noi, de un nou limbaj, de o nouă expresie. Toată lumea joacă la sigur, nimeni nu riscă. Sârbu o poate face. Dar asta înseamnă abandonarea rapidă a experimentului și trecerea la treabă.