Filmul regizorului american John Ford, „Fructele Mâniei”, o adaptare a romanului omonim al scriitorului John Steinbeck, are în prim-plan povestea lui Tom Joad și a familiei acestuia, dar totodată oferă spectatorilor o lecție substanțială despre ce a însemnat Marea Criză din anii 1930.
O cronică venită la optzeci de ani distanță nu are cum vorbi despre pelicula marelui regizor John Ford fără o permanentă raportare la substanța literară originară.
În acest lungmetraj, marele merit al regizorului recompensat cu 4 premii Oscar pentru cel mai bun regizor și un premiu Oscar pentru cel mai bun film („How Green Was My Valley”) este faptul că a rămas fidel atmosferei descrise cu minuțiozitate admirabilă, într-un ritm antrenant care nu plictisește, de către autorul care în anul 1962 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
Multe dintre dialogurile prezente în carte au fost scurtate, dar replicile pe care scenaristul Nunnally Johnson a ales să le păstreze au fost alăturate într-atât de armonios încât au reușit să cuprindă esențialul scenelor prin care John Steinbeck a transmis cu subtilitate mesaje despre starea societății americane în acele vremuri, despre impactul pe care industrializarea l-a avut asupra acesteia, despre traiul și greutățile țăranilor, dar mai ales despre mentalitatea protagoniștilor.
Schimbul de replici de la începutul filmului dintre Tom Joad și șoferul de camion care acceptă să îl primească pe scaunul din dreapta alunecă pe panta anevoioasă a unor bănuieli nerostite care îl determină într-un final pe Tom să recunoască fără rețineri că tocmai a fost eliberat din închisoare, unde a stat din cauză că a omorât un om.
Această mărturie amplifică tensiunea doar pentru ca un minut sau două mai târziu totul să se liniștească odată cu coborârea din camion, traversarea unui drum prăfuit și pustiu și întâlnirea cu revendul Casey, ale cărui opinii au menirea să aducă un strop de lumină în mintea și sufletul lui Joad.
Traseul evolutiv al lui Tom se situează între crima pe care a comis-o „când era beat” și despre care i-a vorbit cu nonșalanță șoferului de camion și cea pe care o comite la finalul călătoriei.
Aceasta din urmă este motivată (din punctul său de vedere) de împrejurări mai serioase (nedreptățile pe care le suportă refugiații) decât de o încăierare inutilă, fapt care ne poate da de înțeles că protagonistul a învățat într-un final să discearnă între bine și rău.
Una dintre cele mai copleșitoare scene ale filmului este reprezentată de moartea bunicului, unde atât lipsa posibilităților materiale, cât și necesitatea de a ajunge cât mai repede în California pe care cu toții și-o imaginează altfel decât este de fapt, îi obligă pe membrii familiei să îl îngroape în cel mai simplu mod cu putință, la marginea unui drum, fără nicio procesiune pretențioasă care să necesite timp îndelungat, după care să urce în camioneta lor încărcată până la refuz cu toate cele adunate de prin casa dărâmată de tractoarele statului și să își continue drumul, lăsând mormântul în urmă fără ca vreodată să mai treacă pe acolo.
O altă scenă care poate avea un puternic impact emoțional asupra privitorilor este cea în care bunica protagonistului pune pe foc o parte dintre obiectele ei de suflet, printre care și o scrisoare – o scenă care atrage atenția asupra perisabilității vieții și care totodată ne îndeamnă să nu permitem materialismului, egoismului și oricărei alte laturi întunecate a ființei să îndepărteze din sufletele noastre dragostea față de semeni și bucuria de a trăi.
Opțiunea lui Ford pentru alb negru (filmul color era deja disponibil, iar John Ford era un nume care justifica o investiție în noua tehnologie) a fost una inspirată. Efectul dramatic este amplificat, cadrele înguste alese de Ford sunt dense, apăsătoare. Praful pare omniprezent, atotstăpânitor.
Povestea lui Steinbeck este a bien compris o evocare a unor destine tragice, ale unor dezmoșteniți ai sorții. Dar viziunea lui Ford adaugă, prin forța mesajului vizual, noi nuanțe. Jocul impecabil al lui Fonda, căldura tulbutăroare cu care Jane Darwell își joacă personajul fac dintr-o poveste veche de când lumea un moment de reflexie cinematografică asupra condiției umane.
Alexandru Ducuță
Complex