A devenit aproape obligatoriu ca orice participant la exercițiul rostirii în public să mormăie o o opinie despre Don’t Look Up. Pe cât de mare vâlva, pe atât de prost filmul. E un film produs de către cei de la Netflix, deci nu avea cum fi decât prost. Mult mai interesantă decât filmul este reacția publicului, iar din această perspectivă realizatorii se pot felicita: experimentul a reușit.
Inițial anunțat drept o comedie, filmul a fost ulterior livrat cu eticheta „satiră”. Iar trucul a funcționat. Puțini au mai luat seama la lipsa de umor (răcnetele, grimasele, maimuțăreala, strâmbăturile prezente din abundență nu amuză pe nimeni), iar pretenția de „satiră” i-a convins pe mulți că ne aflăm în fața unei capodobere care mustește de subtile aluzii și vârtoasă critică a sistemului. Exact așa a și recepționat turma porcăria produsă de Netflix.
Hoarde de descâlcitori de tâlcuri, ambițioși critici de film ad hoc și vorbeți ambițioși s-au pornit pe deșurubarea marilor adevăruri, a grozavelor aluzii, a decriptării complexei alegorii. Pentru că, desigur, cine altcineva ne poate livra cu mai mare onestitatea aceste mari adevăruri dacă nu întreprinderea de propagandă de la Hollywood? Și încă prin cea mai eficientă secție a sa: Netflix. Iar când în fruntea distribuției ți se livrează activiști de carieră cu cartea de muncă la zi și recomandări solide de la comisia de specialitate, atunci poți fi absolut sigur că ești în fața celor mai grozave dezvăluiri – vândute, desigur, în formă alegorică, pentru că așa se spun marile adevăruri în lumea liberă!
Nu e primul film de felul acesta. Putem vorbi deja despre un gen. Comedie eșuată vândută drept sarcasm și satiră. Aflați într-o serioasă criză de credibilitate, vânzătorii de rahat de la Hollywood au găsit o nouă formulă prin care să-și livreze fluturașii, pliantele de campanie. Iar Don’t Look Up ilustrează perfect noul gen: filmul despre proști și ticăloși. Unii fac filmul, ceilalți îl comentează și-l aplaudă. Nu e limpede care sunt unii, care ceilalți?
