Nostima doamnă Anisie, în continuare în funcția de ministru al educației, a avut o idee. Iar. Deja vă simt cuprinși de panică, alarmați, căutând cu privirea cea mai apropiată ieșire, hidrantul, extinctorul, trusa de prim ajutor. Să nu ne pierdem cumpătul și să vedem despre ce este vorba.
Prezentă la deschiderea anului universitar, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Monica Anisie a precizat că a aprobat introducerea teatrului ca materie opţională în învăţământul preuniversitar, pentru elevii de la clasele a III-a, a IV-a, a VI-a, a VII-a, a X-a şi a XI-a.
…
MEC a aprobat prin ordin de ministru ca elevii sa studieze la clasele a III-a şi a IV-a disciplina “Eu şi scena”, la clasele a VI-a şi a VII-a disciplina “Teatrul şi noi”, la clasele a X-a şi a XI-a “Laboratorul de teatru”.
Deja devine obligatorie o rectificare, nu doamnei Anisie i-a aparținut ideea, ci celor de la UATC. Doamna Anisie doar a aprobat-o. Ceea ce e cam același lucru.
În teorie sună bine, nu-i așa? Tot în teorie, duminică am avut alegeri democratice. Ideea educației teatrale pare, repet, în teorie, de salutat. Dar, concret, despre ce discutăm? Vorbim despre familiarizarea și apropierea copiilor de textele marii dramaturgii? Pentru asta avem orele de literatură, care deja sunt amputate, desfigurate. Limba și literatura română a devenit un fel de curs despre orice, mai puțin despre textele esențiale ale culturii noastre. E suficient să ne uităm la cei tineri pentru a vedea roadele noii educații, ortografie bizară, gramatică precară și un vocabular de o severă austeritate. Când vine vorba despre literatură e și mai grav. Tinerii nu doar că nu reușesc să se apropie de marile texte ale literaturii noastre, dar frecvent habar nu au despre existența lor. Despre calitatea interpretării și acuratețea lecturii e inutil să discutăm. Și spun lucrurile astea bizuindu-mă pe o lungă și tristă experiență.
Dacă nu despre text discutăm, ci despre arta spectacolului, atunci există o cale simplă: Teatrul. Nu frecatul cretei pe tablă, ci spectacolul de teatru în sine. Pentru multe generații educația teatrală a însemnat sala de spectacol. Copiii noștri nu cunosc ritualul specific sălii de spectacol. Și nu doar de teatru e vorba – mi-a fost dat să văd studenți iubitori de muzică clasică, entuziaști, aplaudând cu voioșie între părțile unui concert.
“Eu și scena”, “Teatrul și noi”, “Laboratorul de teatru” – ce înseamnă toate bazaconiile astea? Eu și care scenă la 9-10 ani? Le vorbim unor copii despre o scenă pe care, foarte probabil, nu au văzut-o niciodată! Le făgăduim o scenă, dincolo de har, înzestrare? Din nou, pașii corecți sunt prezența, în public, la teatru. Iar cei care își vor găsi chemarea își vor articula singuri relația cu scena. Ceilalți pot măcar deveni spectatori competenți.
Poate vorbim despre redescoperirea teatrului școlar, ceea ce, din nou, nu e o idee rea. Dar asta poate funcționa ca o activitate extra-curriculară, nu ca materie de studiu. Ce evaluăm? Cum notăm? Aici discutăm despre un domeniu în care cuvântul cheie este “talent”, nu sârguință. Talent care poate fi educat, cu siguranță, când și unde e cazul. Cei talentați sunt și vor rămâne o minoritate, dar vom avea o majoritate de mediocri. Or poate tocmai zgomotoasă mediocritate vrem să obținem?
Cine va preda la clase? De unde găsim competența necesară unei bune predări și a unei corecte evaluări? Apelăm la actori de provincie, produși pe bandă rulantă de facultăți private?
Teatrele noastre, în multe situații, se căznesc să supraviețuiască. Investiția, nu doar în teatru, ci în cultură, în general, e neglijabilă. Noile generații de actori nu ne spun mai nimic. Inexpresivi, trecuți pe repede înainte prin niște școli în care condiția unică a înmatriculării era plata unei taxe, par clone ale aceluiași neizbutit model. Am încercat recent să ascult o piesă de teatru radiofonic, într-o versiune actuală. Mi-a fost imposibil. Pur și simplu nu reușeam să disting între o voce și alta. Pentru că nu mai există voci, dicția e mereu aceeași, tonul nu are nuanțe, ci doar variații de amplitudine.
Mi-e imposibil să înțeleg ce a au gândit cei de la UATC când au lansat propunerea. Ce gândește doamna Anisie, cea care a aprobat-o, de multă vreme nu mă mai străduiesc să pricep. Criza despre care se tot vorbește, pe care ar străbate-o teatrul românesc, are nevoie de alte soluții. Teatru românesc are nevoie de investiții, de actori cu har, de dramaturgi înzestrați, nu de copii siliți să participe la conversații inutile despre subiecte care le sunt străine. Ori evaluați în privința unui talent pe care nu au afirmat că l-ar avea.
M-ar bucura să descopăr că greșesc. Să văd că tinerii noștri vor umple sălile teatrelor. Să aflu că vin generații noi de actori sclipitori. Sau măcar că avem un public educat, iubitor de teatru. Mă îndoiesc că așa va fi. Și tare mă tem că școala noastră de azi va face ce a tot făcut, de vreme bună: le va dărui copiilor o nouă lehamite.
