Lungmetrajul lui Gaston Duprat nu impresionează, dar personajul principal, Renzo (interpretat de către Luiz Brandoni) este un personaj-manifest atât la adresa artei contemporane, cât și la adresa celor lipsiți de simțul ridicolului și de principii.
Când prietenul său cel mai bun – dilărul (da, dealer-ul!) de artă Arturo – îl apelează pentru a îi spune că expoziția sa nu are pic de succes și că o explicație ar fi lipsa de actualitate a temelor tablourilor și a stilului în care sunt pictate acestea, Renzo pare să se împace ușor cu ideea, ba chiar răspunde cu zâmbetul pe buze, ca și cum l-ar avea în față pe Arturo, că nu este niciun fel de problemă. Arturo, în schimb, consideră că este o problemă foarte mare. A trecut prea mult timp de când îl susține pe Renzo și nu face altceva decât să iasă în pierdere.
Scena următoare scoate la suprafață latura sensibilă și totodată adaptabilă a lui Renzo, care intră în galerie pe când Arturo vorbește cu proprietara. Aceștia se întorc către el, mirați să îl vadă, pentru amândoi știu că preferă să stea retras și iese din casă doar când e obligat.
Renzo nu îi salută. Scoate un pistol din haină, trage de două ori într-un tablou și își întreabă prietenul: „Acum e de actualitate?” Desigur, răspunsul este nu, însoțit de o amendă pe care tot Arturo o plătește. În schimb, de actualitate se dovedește a fi o expoziție de adidași, a unui artist ale cărui „creații(?)” se încadrează în cerințele actuale, pentru că transmit „starea unei societăți permanent solicitate de…” – în fine.
Renzo este un personaj alienat, cu siguranță, dar în unele filme nu contează veridicitatea subiectului sau aplicatibilitatea atitudinii personajului în viața de zi cu zi, ci ideea, capitol la care lungmetrajul lui Gastron Duprat excelează.
Presărat cu scene comice – infiltrarea în casa fostei iubite, unde Renzo se vede nevoit să îi spună noului iubit al acesteia că este tatăl ei, este una dintre ele – are și momente în care vulnerabilitățile lui Renzo au puterea să emoționeze privitorul.
Când este nevoit să își părăsească locuința, pictorul nu disperă; de fapt, nu are niciuna dintre reacțiile „omului normal”. Își scoate toate lucrurile în stradă, apoi, într-un halat de casă, se așază pe una dintre canapele și contemplă asfaltul, furat de gândul la o nouă lucrare. Aceasta este o scenă care atrage atenția asupra faptului că scopul și dorința de a crea sunt mai importante decât laudele și recunoașterea meritelor, care deseori întârzie să apară sau nu apar deloc tocmai din cauza slabei pregătiri a celor mai mulți dintre semeni, care preferă expozițiile cu adidași turtiți sau murdari în locul tablourilor care poate nu sunt capodopere, dar din care măcar se poate înțelege ceva fără a fi nevoie să vină la pachet cu eticheta „reflectă stare unei societăți permanent…” – în fine.
Arturo și Renzo ajung să fie urmăriți de crima pe care au comis-o, pentru ca mai târziu să fie urmăriți chiar de cel pe care l-au omorât. Dacă vă întrebați: „Ce?”, vă recomand să urmăriți filmul. Veți afla. Nu veți considera că v-ați pierdut timpul. Vă veți amuza pe alocuri. Și cel mai important, veți rămâne cu lecția pe care o oferă un personaj care nu trebuie imitat, dar din a cărui mentalitate merită să extragem ce e mai bun.
Alexandru Dumitru DUCUȚĂ.
