Nu am pretenția ca ecranizarea unei opere literare să fie o transcriere cinematografică riguros fidelă operei care a inspirat-o. Scenariștii, regizorii sau producătorii pot veni cu abordări creative originale, asumându-și anumite riscuri. Dar când te apropii de un text clasic, de referință, când folosești titlul acestuia pentru a-ți promova produsul ești obligat la o anume reverență, la un minim respect pentru textul original.
Sau nu. Dacă ești Netlfix, atunci… neah, știm noi mai bine. Asta s-a întâmplat și cu “Brave New World”, minunatul nou serial al celor de la Netflix.
Legătura cu opera lui Huxley există doar în premisă. Producția celor de la Netflix a omis cu bună știință comentariul politic huxleyian, a ignorat acida satiră adusă modelului distopic eovocat, mizând în schimb excesiv și inutil pe o consistentă etalare a sexualității. Hedonismul societății lui Huxley există, iar evocarea acestuia e îndeajuns de generoasă și în romanul original. Dar acolo reprezintă un detaliu de fundal, o consecință a unei bizare și iraționale evoluții, nu substanța esențială a poveștii.
Produs într-o epocă precum cea pe care o trăim, adică mai mult decât interesantă, serialul avea uriașa șansă de a aduce într-un prezent sumbru (sau un viitor apropiat) viziunea huxleyană. Producătorii au optat, greu de înțeles de ce, pentru un abandon cvasi-total al observației sociale și o bălăcire inutilă într-un hedonism exagerat și obositor. Serialul nu proiectează o lume, nu imaginează un model social, ci un stil de viață. Personajele sunt artificiale, caricaturale, simple containere ale unui erotism grotesc, total deconectat de orice resort cauzal.
Efectele speciale, impuse de dorința de a proiecta cât mai credibil scene futuriste sunt decente, dar nespectaculoase și complet lipsite de originalitate. Nu există micile detalii care fac acea lume credibilă, totul e fundal, peste fundal, peste fundal.
Distribuția e inegală, dar asta pare să deranjeze cel mai puțin. Pentru că actorii nu sunt aduși ca să joace, ei sunt acolo pentru a mima extazul, abandonul orgasmic, în scene lungi, plicticoase, concentrate exclusiv pe rezonanța erotică și absolut deloc pe vreo logică narativă.
Cum spuneam, comentariul social e ocazional și pare, mai degrabă, involuntar. Asta deși povestea oferea o generoasă premisă. O sumă de conversații interesante, pe teme plecând de la eugenie la arhitectura socială, sunt evitate de parcă ar fi stânjenit desfășurarea orgiei aflate în pregătire. Realizatorii nu vor să spună nimic, iar atunci când o fac mesajul e acoperit de gemete.
Nu e prima și nici nu o să fie ultima ocazie ratată de Netflix. Așteptam de multă vreme o ecranizare modernă a romanului lui Huxley, iar contextul actual părea mai prielnic ca niciodată pentru așa ceva. Mai am de așteptat.
