A trecut mai mult de un an de când oficialii statului susțin că au habar despre ce vorbesc și insistă că e spre binele nostru să le respectăm sfaturile care seamănă a ordine. Oricât de obedienți am fi unii dintre noi, ne rămâne totuși capacitatea de a fi contrariați sau măcar confuzi atunci când oficialii declară sau susțin lucruri care se bat cap în cap.
Îmbrăcați în costume sau uniforme, ne devin antipatici pentru simplul fapt că se contrazic cu plăcere, lansând în spațiul public păreri care sfidează logica, dar care sunt susținute de tonul grav, rău prevestitor, atins de inflexiuni profetice.
Eu unul nu judec pe nimeni. Nici pentru teama de virus. Nici pentru nepăsarea pe care o manifestă atunci când vine vorba de acesta. Îi înțeleg și pe cei care susțin că au murit și mor oameni din cauza virusului, dar și pe cei care insistă că, raportat la miliarde de oameni, de-a lungul unui an și ceva, virusul ăsta nu a făcut atât de multe victime încât să dai întreaga lume peste cap cu restricții care oricum nu ajută prea mult sau chiar deloc. La fel de bine înțeleg întrebarea: „De ce când stăm așezați la masă avem voie fără mască, dar când ne ridicăm, trebuie numaidecât să o punem, deși ne aflăm în același loc?” Și tot așa. Accept părerile și temerile oamenilor, încerc să empatizez cu fiecare în parte și îmi place să păstrez tăcerea.
Numai că îmi e imposibil să pricep de ce majoritatea oamenilor nu ridică tonul atunci când ies la iveală aspecte care demonstrează că cei care impun restricțiile sunt primii care le încalcă? Avem oficiali care au fost surprinși laoltată în birouri, nepurtând nici măcar simbolic sub bărbie vreo mască – relaxați, fără grija infectării despre care tocmai vorbiseră pe dinaintea jurnaliștilor, având între degete aprins un trabuc și cealaltă palmă ocupată cu un pahar cu whisky. Avem oficiali care au îndemnat în repetate rânduri cetățenii să stea în case, să evite deplasările, pentru că e spre binele lor și al apropiaților, apoi, odată încheiată conferința de presă, s-au dus oriunde numai acasă nu, ba chiar s-au deplasat destul de mult pentru a ajunge în locuri unde este o bucurie să îți petreci timpul. Avem oficiali care au garantat că lucrurile nu sunt grave, dar au declarat că restricțiile sunt tot ce se poate mai bun pentru cetățeni. Oficiali care s-au dus în studiouri de televiziune și au spus că este necesar să purtăm masca tot timpul, ei aflându-se la o aruncătură de băț de moderatorul care nu avea mască, asemenea lui. Și lista poate continua.
Pentru mine unul, frica oamenilor nu este deranjantă. Nici părerile lor nu mă deranjează. Îmi place să cred că fiecare își poate expune punctul de vedere fără să fie judecat, ci doar contrazis, în eventualitatea în care cineva nu e de acord cu el, dar păstrând decența sau alegând să tacă decât să stârnească situații conflictuale nedorite. Mă supără profund, ba chiar mă neliniștește, transformarea în profeți a celor evident neinstruiți cum se cuvine pentru ocuparea anumitor scaune care nu implică doar remunerații sănătoase, ci (și asta e cu adevărat important) decizii care vizează viațile oamenilor. Situația comunității. Sau a întregii lumi, în contextul actual.
Dacă te îmbraci precum un președinte, nu înseamnă că ești unul. Dacă te îmbraci precum un militar, nu înseamnă că ești unul. (Generalul Joseph Joffre, de exemplu – un om recunoscut pentru obiceiul de a demite incapabilii, lingușitorii și lașii – ar fi dat aceleași ordine esențiale pentru armata franceză în timpul Bătăliei de pe Marna chiar dacă ar fi fost îmbrăcat în pijamale cu două numere mai mici care i s-ar fi mulat caraghios pe abdomenul proeminent.)
În jurnalul său de război, ofițerul francez Marcel Fontaine (trimis pentru a sprijini armata română aflată în derivă din cauza autosuficienței sau chiar a incompetenței multor ofițeri) vorbește pe larg despre abuzurile pe care le-a observat și despre felul nefast în care acestea se răsfrângeau asupra civililor și a combatanților care, altfel, ar fi dat mai mult randament.
Dar nu voi vorbi despre acest jurnal, ci doar voi transcrie o remarcă făcută de Fontaine de cum a ajuns în România: „La picioarele podului, pe mal, un soi de fantomă cu aparență vag umană, un nefericit pierdut într-o așa-zisă uniformă, închipuită din zdrențe de toate felurile, stă în picioare, nu se știe prin ce miracol. Și chiar face de gardă, pentru că are în mână o pușcă… O pușcă!”
Asemenea mirare ar trebui să ne stârnească tuturor aparițiile penibile ale celor care, în țol festiv sau echipați astfel încât să lase de înțeles că ne confruntăm cu situații grave, marchează momentul pe dinaintea camerelor de filmat, mimând interesul pentru binele comun, dar la drept vorbind nefăcând altceva decât să rostească vorbe goale, care, trecute cu vederea, se aștern unele peste altele, se sedimentează și se transformă în ziduri dintre care cu greu mai putem ieși. Asta dacă ne rămâne, totuși, o șansă cât de mică.
Alexandru Dumitru Ducuță
