Multă vreme s-a considerat că romanul clasic al lui Frank Herbert este ne-ecranizabil. A venit apoi fimul lui David Lynch, din 1984, și ne-am convins că așa e.
Filmul lui Lynch, spectaculos la vremea aceea, reușea să descrie ceva din atmosfera cărții, dar rămânea mai ales un film al lui Lynch și mai puțin ecranizare a cărții lui Herbert. Ce lipsea? Distribuția era absolut respectabilă, vizualul impresionant (pentru epocă), muzica celor de la Toto bine potrivită pe imagine (deși tributară sound-ului anilor ’80). Scenariul s-a străduit să stea cât mai aproape de carte. Dar ceva nu mergea. MacLachlan era perfect în rolul lui Paul, dar tot nu mergea.
Ce i-a scăpat lui Lynch, la vremea aceea, și ce sunt aproape sigur că îi va scăpa și lui Villeneuve e textura complexă, suprapunerea planurilor. Lynch a reușit, parțial, să recompună mistica de o rară complexitată a lumii Dune, a bifat intriga politică și micro-povestea de dragoste și a trecut superficial peste complicatul mesaj social. Nici nu putea face mai mult într-un film de doar 137 de minute. Și aici este problema, pe care aș vrea să văd cum încearcă să o rezolve Villeneuve. Lumea Dune nu poate fi povestită într-un film de durată normală. Nu fără a sacrifica lucruri esențiale.
Ajungând la trailerul noii versiuni, pe care o propune Villeneuve, descopăr câteva lucruri care mă fac să îmi temperez așteptările.
Vizual totul arată spectaculos. Era de așteptat. Villeneuve știe să construiască imaginea, bugetul e consistent, tehnologia a evoluat enorm, așa că zona efectelor speciale nu avea cum ridica probleme. Cu jocul cromatic (care lui Lynch i-a ieșit) încep să fie probleme. Repet, vorbesc doar despre ceea ce se vede în trailer. Aceleași filtre, aceeași atmosferă pe care o regăsesc în cam tot ce produce Hollywood-ul azi.
Atmosfera, sumbră, întunecată, e din nou în nota comună, azi, la Hollywood. Toate filmele sunt “dark”, totul e înghețat în același ton, aceleași nuanțe (sau aceeași lipsă a lor). Muzica din trailer (și e vorba de Hans Zimmer) nu-mi spune nimic, cel mult sugerează alunecarea lui Zimmer într-un obositor manierism.
Apoi e problema distribuției. Chalamet în rolul lui Paul Atreides e o soluție pe care nu reușesc să o înțeleg. Inexpresiv, înțepenit în cele două grimase care alcătuiesc întreg registrul său pare desprins dintr-o producție de duzină cu vampiri. Jason Momoa, care îmi place teribil, nu e Duncan Idaho. Nu am cum îl vedea în rolul ăsta. Pentru că nu e al lui, oricât s-ar strădui Villenueve să îmi vândă asta. Oscar Isaac (Leto) e, din nou, o soluție de neînțeles. Stellan Skarsgård (Baronul Vladimir Harkonnen) poate juca orice, așa că acolo nu văd nicio problemă. Charlotte Rampling e deja prea mult pentru mine. Pur și simplu nu înțeleg ideea din spatele casting-ului, dar nici nu e nevoie să o înțeleg dacă funcționează. Lucru de care nu sunt sigur, dar pe care o să-l lămurim atunci când vom avea filmul, nu doar un trailer.
Și ajung la Villeneuve. Care e, fără doar și poate, unul dintre cei mai buni regizori ai generației sale. M-a convins de asta în Prisoners, în Incendies și mai ales în Arrival – poate cel mai bun film de până acum. Cu Blade Runner 2049 am o problemă. Știu că publicul tânăr l-a adirat, oferindu-i pe imdb o notă mai bună decât originalului! Filmul acela nu ar fi trebuit să existe. E doar un însoțitor de popcorn, ceva de consumat împreună cu floricelele. Oricât s-ar încăpățâna unul sau altul să explice ce și cum, filmul nu depășește condiția unei pastișe. Muzica e o clonă chinuită a muzicii lui Vangelis, Gosling muncește, dar e o scremută tentativă de Harrison Ford, iar Harrison Ford e un pensionar plictisit că trebuie să mai joace în așa ceva. Din nou, vizual spectaculor, poveste trasă rău de păr, scenariu plin de găuri (PKD s-ar cruci!), dar o bună rețetă de casă. Film deloc memorabil, dar o încercare a lui Ridley Scott și a lui Villeneuve de a inventa o franciză, dintr-un produs clasic. Exact asta e problema și la Dune.
Villeneuve caută o franciză de succes. Vrea să creeze una. Și Dune ar putea fi. După experiența cu Blade Runner 2049, tocmai asta poate fi o problemă. Succesul de casă nu face un film memorabil. Blade Runner (versiunea clasică) nu a avut o receptare grozavă, dar în timp interesul audienței a crescut, iar monologul de final al lui Hauer e, astăzi, una dintre cele mai pomenite secvențe din istoria cinematografiei.
Cu Dune, Villeneuve pare să urmeze rețeta. Același ton, aceeași atmosferă din Arrival, din Blade Runner. Nu riscă nimic. Omul știe să facă film, știe să respecte rețeta. Dar când vine vorba de Dune discutăm despre două categorii distincte de public. Publicul gata să se bucure de o avalanșă de efecte speciale, scene de luptă și publicul cunoscător al operei lui Frank Herbert. Acesta din urmă nu se va grăbi să aplaude efectele speciale. Și nici rețeta.
Mai trebuie să așteptăm filmul. Apoi nimic nu vă bucura mai mult decât să pot spune că am greșit. Dar mă îndoiesc. Iar după ce am văzut și trailer-ul de la viitoarea Fundație, nu aștept nimic bun de la Hollywood. Poate doar ceva de Oscar. De noul Oscar.
