sâmbătă, ianuarie 28, 2023
AcasăCRONICI ȘI COMENTARIIDune - de ce nu m-a dat pe spate

Dune – de ce nu m-a dat pe spate

Lansarea noii ecranizări a romanului cult al lui Frank Herbert a stârnit multă vâlvă. Aproape la unison, public și critici au doar cuvinte de laudă despre realizarea lui Denis Villeneuve. Și pot înțelege de ce. Totuși, fără a face pe năzurosul, sunt departe de a fi dat pe spate de noul film.

Primul lucru care se cuvine spus este că da, vizual filmul este spectaculos. Villeneuve este, fără discuție, un meseriaș. Iar asta se vede. Fiecare cadru e lucrat cu mare grijă, atenția la detalii e impresionantă, totul e copleșitor. Dar senzația de ansamblu este că urmăresc un videoclip lung de două ore și jumătate, nu o poveste.

Villeneuve pare – nu-mi place să o spun- să fi cedat unui anume manierism. Blade Runner 2049, Arrival (cel mai bun film al lui, în opinia mea), iar acum Dune vorbesc despre o anume abordare estetică. Dar în același timp repetă același registru tehnic – aceleași filtre, aceeași așezare a luminilor și joc cu clar-obscurul, aceleași unghiuri, aceleași tranziții. Totul pare să urmeze o rețetă verificată.

Imaginiile spectaculoase, efectele speciale impresionante abundă. Lipsește însă coerența narativă. Sunt bifate, conștiincios, toate elementele cheie ale poveștii, dar lipsește fluiditatea. De parcă Villeneuve s-ar adresa, făcând complice cu ochiul, spectatorului care a citit deja cartea – „știți voi despre ce e vorba”, pare a spune. Preocuparea excesivă pentru un vizual spectaculos pare să nu mai fi lăsat loc și construcției epice articulate, coerente. Avem de a face cu scene disparate, adunate la un loc și ținute împreună doar de grandoarea efectelor speciale.

Apoi vine principala problemă. Casting-ul. Din nou, ține cumva de viziunea estetică a lui Villeneuve, care caută mereu un anume tip de chipuri, anumite tipologii. Iar asta nu e dificil de sesizat. Doar că, cel puțin pentru mine, nimic nu e acolo unde trebuie. Chalamet face ceea ce trebuie, dar nu e Paul Atreides. Cel mult varianta justinbieberizată a personajului – da, înțeleg, vrem să bifăm o categorie de public. Oscar Isaac e obscur, șters. Rebecca Ferguson, încântătoare de atâtea ori, nu e Lady Jessica, ci Tanti Jessica. Iar Jason Momoa e, ca de fiecare dată, Jason Momoa. Îmi place Momoa, dar uriașul se joacă mereu pe el însuși. Acest rol putea fi șansa lui de a demnostra că poate ceva mai mult – nu a fost cazul.

La fel de lăudată e muzica lui Hans Zimmer. Și nu înțeleg de ce. Sigur, coloana sonoră servește perfect viziunea lui Villeneuve, iar din punctul acesta de vedere totul e în regulă. Dar Zimmer știe și poate mai mult. De fiecare dată inventează o temă memorabilă, născocește sonorități nemaiauzite. Nu și acum. Ca și Villeneuve se mulțumește cu repetarea unei rețete.

Sigur, există și comparația cu producția din anii ’80 a lui Lynch. Care, la rândul său, venea cu propria viziune estetică, propriul manierism. Sub multe aspecte, cred că soluțiile lui Lynch (ținând seama de limitările tehnice de atunci) sunt superioare celor pentru care a optat Villeneuve.

Ar fi nedrept dacă aș spune că DUNE al lui Villeneuve e altceva decât un film bun. E un film bun, bine făcut, care aduce altceva decât ceea ce ne livrează Hollywood-ul în mod curent. Dezamăgirea, despre care am vorbit mai sus, vine din faptul că Villeneuve putea mai mult. Mult mai mult.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

CELE MAI POPULARE

Recent Comments