Top 10 trupe rock românești. Că dacă n-ar fi subiectiv, nu s-ar povesti. De la asta plecăm.
Orice tentativă de a construi ierharhii se izbește, inevitabil, de balustrada criteriilor. Dacă ții seama de cifrele de vânzări, ai un posibil clasament, dacă te uiți cât au rezistat pe piață unii sau alții, iese o altă socoteală. Te poți referi, strict, la o anume perioadă sau o riguroasă încadrare în gen/subgen ori la măestria instrumentiștilor. Oricum ai învârti-o, mereu omiți ceva, mereu e discutabil. Așa că prezentul clasament, ca mai toate cele pe care vi le propunem pe aici, are un singur criteriu ordonator: gustul propriu.
Când vine vorba despre rock-ul românesc există câteva nume grele, peste care nu ai cum trece, și în rest un loc viran, pe care, în timp, au încercat să se așeze, cu mai mare sau mai mic succes tot felul de ambițioși. Muzicieni înzestrați irosiți în proiecte nu foarte consistente, din nou, am mai avea. Ceva a lipsit, totuși, ceva a făcut ca un posibil românesc Rock and Roll Hall of Fame să nu aibă o galerie prea dens populată. Poate un public mult mai doritor de ce „vine de afară”, poate o industrie discografică dezvoltată anapoda. Ori poate un exces de mimetism, care de face, deopotrivă, public și artiști să privim prea mult peste gard și să plivim prea puțin în grădina proprie.
Un top 10, așadar, cum nu se poate mai subiectiv.
10. FFN
Cristi Madolciu, Silviu Olaru, Radu Stoica, Doru Donciu, Șerban Bolintineanu și Florin Dumitru însemnau, laolaltă, Formația Fără Nume. Adică FFN. Schimbări de componență, o activitate concertisitică nu foarte susținută (cu excepția primei părți a anilor ’70) au făcut ca FFN să treacă drept o apariție mai degrabă meteorică, deși trupa, în varii formule, a rezistat destulă vreme.
9. Holograf
Mi-a plăcut mult formula inițială cu Pocorschi și Cotabiță. Venirea lui Bitman și migrarea, din a doua parte a anilor ’80, către o formulă de rock altoit cu new wave, din nou nu suna rău. Muzicieni extrem de talentați ar fi putut face orice fel de muzică și-ar fi dorit. Și de aici problema. Și-au dorit prea puțin.
La începutul anilor ’90 umbla un zvon că holografii ar pregăti un album de concepție, ceva complex, comparabil cu Zalmoxe al sfincșilor lui Aldea. Aveau tot ce le trebuia peste asta. Albumul acela nu a existat, a apărut, în schimb, „Banii vorbesc”. Și de acolo o alunecare lentă, care nu s-a oprit nici azi, spre zona șlagărului facil (cu rare și notabile excepții). Pe scurt, pentru mine, Holograf este un uriaș „ar fi putut fi” și un prea mărunt „este”. Mult sub ceea ce sunt ei în stare.
8. Roșu și Negru
Aici o să înceapă eterna discuție: Nanci Brandes sau Liviu Tudan. Am prin prea puțin din epoca Brandes, dar am crescut cu Tudan. Interesantă ca sonoritate, vizitând spații sonore complexe, muzica epocii lui Brandes se apropia prea puțin de o definiție curată a rock-ului. Tudan a adus altceva, rock-ul melodic, simplu, bine ritmat, cu orchestrații „la zi” li priză la public.
7. Iris
Da. Știu. Trupă de legendă. Longevivi. O trupă prin care au trecut câțiva muzicieni remarcabili, dar căreia îi lipsește albumul esențial. Are, în schimb, un număr de albume neremarcabile, pe care, aproape fără excepție, există întodeauna cîte o piesă, cel mult două, de povestit.
6. Progresiv TM
Loți Herdina și replica sa la Lokomotiv GT. Care suna al naibii, al naibii de bine.
5. Post Scriptum
Despre Post Scriptum am vorbit atunci când l-am avut ca oaspete pe domnul Doru Apreotesei. O adevărată trupă fenomen, care, deși a durat atât de puțin, a reușit să fie atît de influentă.
4. Semnal M
Evident este vorba despre perioada uriașului Iuliu Merca, cel care dă M-ul la Semnal. Albumul de pe care este extrasă piesa de mai jos este unul fără pereche în rock-ul de la noi – cum este chiar piesa aleasă.
3. Pro Musica
Ilie Stepan și muzica. Nimic de adăugat.
2. Phoenix
Timișoara arată bine de tot în acest top. Și locul doi era unul logic. Doar cu Baniciu.
1.Sfinx
Indiferent de formulele care s-au succedat de-a lungul vremii Sfinx a fost, pentru mine, formația fanion a rock-ului românesc. Iar perioada regretatului Dan Andrei Aldea este, categoric, vârsta de aur a aceluiași rock românesc.
